ICCJ. Decizia nr. 7551/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7551
Dosar nr. 13738/3/2006
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1451 din 13 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantul D.G.L., decedat, având ca moştenitoare pe A.D.F., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general şi a fost obligat pârâtul să emită dispoziţie prin care să restituie reclamantei în natură cota parte indiviză de 3/8 din imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că imobilul care face obiectul pricinii, compus din teren în suprafaţă de 200 mp şi construcţie, a fost proprietatea părinţilor reclamantului. După decesul tatălui reclamantului, acesta a dobândit prin moştenire cota indiviză de 3/8 din imobil.
S-a reţinut că, faţă de prevederile Legii 10/2001, unitatea notificată este obligată să emită dispoziţie pentru soluţionarea notificării, iar atunci când nu sunt respectate dispoziţiile art. 25 alin. (1) din lege, persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti pentru ca unitatea notificată să fie obligată să soluţioneze cererea.
Decretul nr. 223/1974 nu constituie titlu valabil pentru preluarea imobilului de către stat, iar preluarea fără plată a cotei de 3/8 din imobilul care face obiectul pricinii a fost o măsură abuzivă, potrivit art. 17 din Constituţia României şi art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, intrat în vigoare în anul 1976.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 222/A din 5 aprilie 2007, a respins apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe, reţinând, în esenţă, că termenul de 60 de zile prevăzut de Legea 10/2001 este un termen necesar pentru analiza notificării şi a actelor depuse de notificator, iar data la care acest termen începe să curgă nu este lăsată la aprecierea entităţii notificate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că, potrivit art. 23 din Legea 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Acest termen are două date de referinţă (depunerea notificării sau depunerea actelor doveditoare). Numai în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care a înţeles să se folosească pentru dovedirea cererii termenul curge de la data depunerii notificării, iar, faţă de prevederile Legii nr. 247/2005, dispoziţia se emite numai când notificatorul a depus toate actele.
În prezenta cauză, „notificatorii nu au depus toate actele de care înţeleg să se folosească în susţinerea notificării sau o adresă prin care să aducă la cunoştinţa comisiei că nu mai au alte acte de depus". De aceea, termenul de 60 de zile nu a început să curgă.
S-a mai susţinut, că nu se poate reţine culpa procesuală a recurentului pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Prin art. 25 din Legea 10/2001, republicată, s-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare sau, după caz, a entităţii învestite cu soluţionarea notificării obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, iar, conform art. 25.1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii de „a face" se poate proroga numai dacă unitatea notificată, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Pentru a avea beneficiul prorogării, unitatea deţinătoare trebuie să comunice în scris persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei/dispoziţiei de restituire sunt condiţionate de depunerea înscrisurilor solicitate.
Prin urmare, unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată să emită Decizia/dispoziţia în termenul prevăzut de art. 25 din Legea 10/2001, deoarece prorogarea acestui termen nu operează, de drept, în beneficiul unităţii notificate.
Art. 23 din Legea 10/2001, republicată, care stabileşte pentru persoana îndreptăţită posibilitatea de a depune actele doveditoare până la data soluţionării notificării, nu conferă dreptul unităţii notificate de a nu analiza în termenul prevăzut de lege notificarea şi actele depuse de notificator.
Recurentul-pârât nu a soluţionat notificarea formulată de intimat în termenul legal, deşi în notificare există precizarea că au fost anexate înscrisuri care atestă dreptul de proprietate asupra bunului şi calitatea de moştenitor, fiind indicate înscrisurile anexate.
De altfel, deşi intimatul-reclamant a depus la dosar actele doveditoare, recurentul nu a emis dispoziţia prevăzută de art. 25 din lege până la data pronunţării deciziei atacate.
Dispoziţia nr. 8536 a fost emisă la data de 3 august 2007, după pronunţarea de către instanţa de apel a deciziei care constituie titlu executoriu.
Faţă de conduita imputabilă a recurentului, corect s-a reţinut prin Decizia atacată că data la care începe să curgă termenul pentru emiterea dispoziţiei nu este lăsată la aprecierea entităţii notificate.
Prin urmare, soluţia pronunţată prin sentinţa primei instanţe, păstrată prin Decizia atacată, este dată cu aplicarea corectă a art. 23, art. 25 din Legea 10/2001, republicată.
Recurentul a mai susţinut că nu se poate reţine culpa sa procesuală pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată, însă acesta nu a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată nici prin sentinţa tribunalului şi nici prin Decizia instanţei de apel.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva deciziei nr. 222 A din 5 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7674/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7501/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
