ICCJ. Decizia nr. 7607/2006. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7607
Dosar nr. 6896/59/2006
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 1 august 2005 introdusă la Tribunalul Timiş, reclamantul S.G. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, cerând să fie obligat să-i plătească suma de 4.500 Euro sau echivalentul în lei cu titlu de daune materiale şi suma de 80.000 Euro sau echivalentul în lei cu titlu de daune morale.
Motivând cererea, reclamantul a susţinut că a fost deţinut ilegal în perioada 28 ianuarie 2004-16 aprilie 2004, daunele pretinse având temei în dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi urm. C. proc. pen.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 2345/P.I. din 4 octombrie 2005, prin care şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, dar această sentinţă a fost casată prin Decizia civilă nr. 3998 din 5 decembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, dosarul fiind retrimis primei instanţe.
Instanţa de trimitere, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 2376/PI din 15 septembrie 2006 prin care a respins acţiunea introdusă de reclamant.
Apelul declarat de reclamant a fost respins prin Decizia civilă nr. 558/A din 11 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Ca stare de fapt instanţele au stabilit următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 266 din 27 ianuarie 1997 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 1336/1995, rămasă definitivă prin neexercitarea căilor de atac, S.G. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni pentru săvârşirea, la data de 12 august 1995, a infracţiunii de furt calificat prev. şi ped. de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. a), e), c), g) C. pen.
În baza acestei sentinţe a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 371/1997 din 13 ianuarie 1998, care a fost adus la îndeplinire la 28 ianuarie 2004, când S.G. a fost depus într-un penitenciar, fiind deţinut până la 16 aprilie 2004, adică timp de 80 de zile.
La cea din urmă dată, Tribunalul Timiş, secţia penală, a pronunţat Decizia penală nr. 174/A din 16 aprilie 2004, prin care a admis apelul peste termen declarat de S.G., a desfiinţat hotărârea de condamnare, a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Timişoara, a anulat mandatul de executare mai sus arătat şi a dispus punerea de îndată în libertate a lui S.G.
Ulterior, prin sentinţa penală nr. 2561 din 6 octombrie 2004, rămasă definitivă, Judecătoria Timişoara, constatând că a intervenit prescripţia răspunderii penale, a încetat procesul penal pornit împotriva lui S.G., făcând aplicarea dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) şi art. 10 lit. g) raportat la art. 122 şi art. 124 C. proc. pen.
În drept, instanţele au hotărât astfel:
Este adevărat că art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevede dreptul la repararea pagubei cauzată persoanei care a fost arestată şi ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau achitată pentru motivele arătate în alin. (1).
Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., dreptul la reparaţie se naşte „dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există".
Reclamantul S.G. nu se află în nici una din cele două situaţii prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., deoarece, aşa cum rezultă din ultima hotărâre penală mai sus menţionată, procesul penal a încetat faţă de reclamant pentru un alt temei şi anume datorită intervenţiei prescripţiei speciale a răspunderii penale.
Ca urmare, reclamantul nu este îndreptăţit la plata despăgubirilor cerute.
Reclamantul S.G. a declarat recurs împotriva hotărârii date în apel solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă sau la altă instanţă de acelaşi grad.
Invocând cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că hotărârea atacată este nelegală pentru că:
- a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 504 alin. (2)-(4) C. proc. pen.;
- încalcă art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi art. 20 din Constituţia României;
- nu s-a preocupat să analizeze conţinutul art. 504 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cu care „are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia.. .faptei".
Recursul este întemeiat pentru cele ce succed.
Ca stări de fapt, sunt de necontestat împrejurările că actualul reclamant a fost acuzat de săvârşirea unei infracţiuni la data de 12 iulie 1995, că prin hotărâre penală definitivă s-a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale ca efect al împlinirii termenului prescripţiei speciale de 7 ani şi 6 luni şi că reclamantul a fost privat de libertate în perioada 28 ianuarie 2004-16 aprilie 2004.
Cu alte cuvinte, privarea de libertate s-a produs după ce a intervenit prescripţia răspunderii penale, adică o cauză de stingere a obligaţiei unui infractor de a suporta consecinţele penale ale faptei
săvârşite, cauză ale cărei efecte se produse automat, înlăturând posibilitatea aplicării sancţiunilor de drept penal.
În raport cu asemenea situaţie sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., conform cu care are dreptul la repararea pagubei suferite şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate alin. (2), privarea trebuind a fi constatată prin una din modalităţile arătate la alin. (3), inclusiv persoana care a fost privată după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Textul legal aplicabil este în deplină concordanţă cu norma constituţională din art. 53 alin. (3) teza I a Constituţiei României : „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare".
În fine, acelaşi text este incident şi prin prisma art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, potrivit cu care orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri contrare legii are dreptul la reparaţie.
Aşadar, reclamantul este îndreptăţit la repararea daunelor cauzate prin deţinerea sa după prescrierea răspunderii penale.
Ca urmare, hotărârile date în primă instanţă şi în apel au încălcat dispoziţiile legale enunţate, numai astfel instanţele refuzând să judece pricina în fond, aşa că, pentru cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în temeiul art. 312 alin. (1), (2) şi art. 313 C. proc. civ., instanţa supremă va admite recursul, va casa hotărârile date în cauză şi va trimite pricina spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Timiş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul S.G. împotriva deciziei nr. 558/A din 11 decembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 2376/PI din 15 septembrie 2006 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7738/2006. Civil. Exequator (recunoasterea... | ICCJ. Decizia nr. 7624/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
