ICCJ. Decizia nr. 7647/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 2 august 1996, reclamanta Parohia Bisericii Cărămidarii de Jos din București, prin reprezentant legal, a chemat în judecată pe pârâții: Consiliul General al Municipiului București și SC I.M. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceștia să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din 593 mp teren și o construcție și să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis în favoarea pârâtei SC I.M. SA de Ministerul Industriilor, nr. 2724 din 16 februarie 1996.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului revendicat, dobândit prin contribuția enoriașilor din Parohia Cărămidari, fiind alăturat bisericii, imobilul fiind înscris în proprietatea sa în registrul de carte funciară București prin procesul-verbal din 19 septembrie 1941 și a fost deposedată în mod abuziv de acest imobil de către autoritățile comuniste, în care au funcționat pe parcursul timpului mai multe instituții, în prezent fiind folosit de către pârâta SC I.M. SA.
A mai arătat că prin certificatul nr. 2724 din 16 februarie 1996 Ministerul Industriilor i-a recunoscut pârâtei SC I.M. SA dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, deși acest teren nu era proprietatea ministerului și nici a statului.
După un prim ciclu procesual, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 171 din 14 februarie 2002, a admis excepția inadmisibilității formulată de pârâtă și a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă în baza art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reținând că problema reglementării situației juridice a imobilelor care au aparținut cultelor religioase și au fost preluate abuziv de stat, reprezintă un domeniu rezervat puterii legislative, din rațiuni privind ordinea de drept, iar soluționarea acțiunii privind imobilul în litigiu ar reprezenta o depășire a atribuțiilor conferită puterii judecătorești.
Prin decizia civilă nr. 418 din 1 noiembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantă și a anulat sentința primei instanțe, reținând cauza pentru evocarea fondului.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și în contradicție cu dispozițiile art. 3 C. civ., art. 21 din Constituție și art. 6 din Legea nr. 213/1998.
S-a apreciat astfel că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții referitoare la interzicerea soluționării de către instanțele judecătorești a acțiunilor în revendicare având ca obiect asemenea imobile, promovarea unei acțiuni în revendicare fiind independentă de adoptarea unei reglementări viitoare și că Legea nr. 501 din 31 iulie 2002, prin care se reglementează o procedură specială privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase nu se aplică în cazul dedus judecății întrucât contravine principiului neretroactivității legii, prezenta acțiune fiind introdusă anterior, respectiv în anul 1996.
Evocând fondul, prin decizia nr. 1358 din 30 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâta SC I.M. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. P. nr. 1 (fost nr. 7-9) sector 4, compus din 593 mp teren și construcție (subsol, parter, etaj).
A respins ca neîntemeiată acțiunea îndreptată împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București.
A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 2724/1994 emis de Ministerul Industriilor.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul revendicat și procedând la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, a constatat că titlul reclamantei este preferabil, transcris fiind încă din anul 1941.
Instanța de apel a mai reținut că imobilul în litigiu nu a intrat în proprietatea Statului în baza vreunui titlu, nu a operat transferul dreptului de proprietate, acesta rămânând continuu până în prezent în patrimoniul reclamantei, iar certificatul de atestare emis pe numele pârâtei nu este susceptibil de a fi interpretat în sensul că ar modifica statutul juridic al imobilului.
Cererea reclamantei de a se constata nulitatea certificatului de atestare în discuție a fost respinsă ca neîntemeiată, în condițiile în care reclamanta nu a invocat vreuna din cauzele de nulitate prevăzute de lege.
împotriva acestei din urmă hotărâri, a declarat recurs pârâta S.C. I.M. SA invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 5 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) pentru încălcarea principiului rolului activ al judecătorului.
Susține, astfel, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, întrucât cu probele administrate o atare
dovadă nu s-a făcut, iar procesul-verbal nr. 41968/1940 emis de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare nu reprezintă titlu de proprietate, acesta făcând doar dovada înscrierii porovizorii în evidențele de publicitate imobiliară a imobilului respectiv, el constituind doar un act intermediar din procesul de întocmire a cărților funciare legale, definitive.
Recurenta-pârâtă mai susține că, dată fiind situația neclară cu privire la înscrierea în cartea funciară definitivă a imobilului, instanța de apel, în baza rolului activ, trebuia să dispună administrarea de probe în acest sens, emiterea unor adrese către instituțiile statului care să clarifice situația.
Recurenta-pârâtă mai susține că pretinsul titlu de proprietate al reclamantei este ambiguu, echivoc sub aspectul identificării imobilului ca suprafață, amplasare și delimitare topografică, aspect ignorat de către instanța de apel.
în fine, recurenta-pârâtă mai susține că în mod greșit instanța de apel a admis acțiunea reclamantei în condițiile în care aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, iar certificatul său de atestare seria M03 nr. 2724 este un titlu valabil de proprietate dobândit în baza Legii nr. 15/1990 și că în mod greșit instanța de apel a respins apărarea sa subsidiară privind uzucapiunea de 30 de ani, deși erau îndeplinite condițiile și uzucapiunii de 10 ani prevăzută de art. 1895 C. civ.
Recursul este nefondat.
Referitor la prima critică prin care recurenta-pârâtă susține că procesul-verbal prin care s-a dispus înscrierea în cartea funciară a imobilului nu reprezintă prin el însuși titlu de proprietate, aceasta nu poate fi primită.
Potrivit art. 168 din Decretul-lege nr. 115/1938, înscrierea în cartea funciară a unei persoane, ca proprietar, era condiționată de posesia bunului cu titlu de proprietar. în vederea întocmirii cărții funciare, judecătorul de carte funciară, era obligat să facă cercetările și constatările prevăzute de art. 166 din același act normativ, care se consemnau în procesul-verbal prevăzut de alin. (2) al articolului menționat.
De reținut că imobilul în litigiu nu a fost dobândit prin transfer de proprietate, ci a fost construit chiar de către Epitrovia Bisericii Cărămidarii de Jos cu bani proveniți din donații ale credincioșilor, iar înscrierea în cartea funciară s-a făcut în baza
posesiunii, așa cum este prevăzut și în cuprinsul procesului-verbal nr. 41968/1940, înscriere efectuată în baza Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare.
De aceea, în mod just, în baza aceluiași temei de drept, instanța de apel a reținut că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară constituie o prezumție că dreptul înscris exista în patrimoniul persoanei fizice sau juridice pe numele căreia s-a făcut înscrierea și că prezumția operează în egală măsură, atât în cazul intabulării cât și în cazul înscrierii provizorii, până la rectificare sau radiere.
Cum, în speță, nu s-a demonstrat că dreptul de proprietate înscris pe numele reclamantei ar fi fost supus procedurii de rectificare sau de radiere prevăzute de Legea nr. 115/1938, înscrierea în cartea funciară făcând dovada dreptului de proprietate în baza titlului legal prevăzut, verificat de către judecătorul de carte funciară, în mod just s-a apreciat de către instanță că reclamanta a făcut dovada titlului de proprietate cu privire la imobilul în discuție.
Nici susținerea conform căreia titlul de proprietate al reclamantei ar fi ambiguu și sub aspectul identificării imobilului ca suprafață, amplasare și delimitare topografică, nu poate fi primită.
Coroborând înscrisurile și planul de situație efectuat în anul 1940 (anexă la procesul-verbal de înscriere în cartea funciară) și planul de situație din 1938 (filele 161 și 69-81 dosar apel), cu raportul de expertiză efectuat în cauză, în mod just instanța de apel a reținut că imobilul situat la adresa poștală str. P. nr. 1 aflat în posesia recurentei-pârâte S.C. I.M. SA, este identic ca amplasament și structură exterioară cu imobilul situat la fosta adresă poștală str. P. nr. 7, modificarea adresei poștale din str. P. nr. 7 în str. P. nr. 1 fiind confirmată prin adresa nr. 2534 din 16 iulie 2003 emisă de Primăria Municipiului București.
Critica vizând lipsa de rol activ a instanței de apel nu poate fi primită, în condițiile în care aceasta a încuviințat părților probele solicitate, nu a afectat principiul disponibilității și echilibrul procesual dintre părți, și a dat eficiență intereselor generale consacrate prin norme legale.
Rolul activ al instanței, astfel cum este prevăzut în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., presupune doar aflarea adevărului judiciar, instanța neputându-se substitui părții ce a beneficiat de asistență
juridică. Dacă recurenta-pârâtă aprecia insuficiente probele administrate, avea posibilitatea să solicite instanței prelungireaprobatoriului sub aspectul emiterii unor adrese către instituțiile statului în sensul arătat.
Cum recurenta-pârâtă nu a făcut o asemenea solicitare, instanța nu putea emite adrese către instituțiile statului fără să afecteze echilibrul procesual dintre părți și de aceea, nu se poate susține că a fost lipsită de rol activ.
Drept urmare, pentru considerentele arătate, în mod just instanța de apel a reținut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și procedând la compararea titlurilor, a dat eficiență titlului reclamantei care este transcris încă din anul 1941.
De asemenea, în mod just a reținut instanța de apel că în condițiile în care imobilul nu a intrat în proprietatea statului și în administrarea pârâtei-recurente, acesta a rămas în patrimoniul proprietarului inițial, reclamanta, iar certificatul de atestare Seria M03 nr. 2724 din 16 februarie 1996 nu este susceptibil de a fi interpretat în sensul că ar modifica statutul juridic real al imobilului.
în fine, referitor la susținerea recurentei-pârâte cu privire la uzucapiunea de 30 de ani, nici aceasta nu poate fi primită.
în mod just a reținut instanța de apel că numai după adoptarea Legii nr. 15/1990 și transformarea unităților economice de stat în societăți comerciale pârâta și antecesoarea sa, I., au stăpânit imobilul cu intenția de a se comporta ca proprietar, anterior acestei date atât I. cât și Biblioteca Centrală de Stat folosind bunul în temeiul unui drept aparent de administrare directă și nu cu titlu de proprietar, întrucât numai dreptul de administrare directă ar fi conferit recurentei-pârâte statutul de persoană juridică care stăpânește pentru altul, respectiv pentru stat.
Având în vedere aceste considerente, rezultă că Statul Român nu putea uzucapa întrucât nu a exercitat o posesie utilă, nu s-a comportat ca un adevărat proprietar și astfel, nu se poate susține că operează în favoarea recurentei-pârâte uzucapiunea de 30 de ani.
Cum posesia continuă și sub nume de proprietar exercitată de recurenta-pârâtă și I.A.M.S.A.T a început în anul 1990 în mod just instanța de apel a reținut că condiția termenului de 30 de ani prevăzută de art. 1890 C. civ. nu este îndeplinită în cauză.
Invocarea de către recurenta-pârâtă în recurs a uzucapiunii de 10 ani nu poate fi analizată, întrucât această apărare nu a format obiectul judecății la instanțele anterioare.
Dar, oricum, recurenta-pârâtă nu poate uzucapa din anul 1990, prescripția achizitivă, fiind întreruptă [art. 16 lit. b) Decret 167/1958] la data de 2 august 1996 (data introducerii prezentei acțiuni).
Drept urmare, în raport de considerentele expuse, recursul declarat în cauză se privește ca nefondat și a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7626/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7519/2006. Civil → |
|---|
