ICCJ. Decizia nr. 8549/2006. Civil
| Comentarii |
|
La data de 3 mai 2005, reclamanta S.C.R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiului București prin Primar General, solicitând instanței, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului situat în București, respectiv a parterului și a terenului aferent construcției, obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în cuantum de 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată.
Motivându-și cererea, reclamanta a susținut că prin notificarea nr. 2554 din 7 mai 2001 formulată în condițiile Legii nr. 10/2001, a solicitat pârâtului, restituirea în natură a imobilului în litigiu, anexând la notificare majoritatea actelor necesare în vederea soluționării acesteia.
Prin sentința civilă nr. 1109 din 7 octombrie 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să emită dispoziție de restituire în natură pentru imobilul situat în București, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii ca fiind neîntemeiat și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca fiind nedovedită.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că deși Legea nr. 10/2001, nu reglementează expres situația în care unitatea deținătoare refuză să răspundă solicitării adresate pe cale de notificare, este evident că persoana îndreptățită se poate adresa instanței de judecată competentă să oblige persoana juridică deținătoare și notificată la emiterea unui răspuns prin decizie sau dispoziție motivată.
Reținând că notificarea a fost înregistrată de pârât cu respectarea condițiilor Legii nr. 10/2001 și nu a făcut dovada soluționării acesteia în termenul impus de lege, instanța de fond a apreciat că și impune admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la emiterea deciziei sau dispoziției de soluționare a notificării.
Cererea reclamantei de acordare a daunelor cominatorii a fost apreciată de instanța de fond ca fiind inadmisibilă, reținându-se că acest mijloc de constrângere, a debitorului este aplicabil doar în cazul obligațiilor a căror executare silită în natură nu se poate face.
împotriva acestei hotărâri, pârâtul Municipiul București prin Primar General, a declarat apel, invocând excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și în soluționarea cauzei în primă instanță, susținându-se că acțiunea formulată de reclamantă are ca obiect o obligație de a face, caz în care competența soluționării cauzei în primă instanță aparține conform art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecătoriei și nu tribunalului.
Pe fondul cauzei s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a obligat apelantul-pârât să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului, în condițiile în care termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, este un termen de recomandare și nu de decădere.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 84/A din 27 februarie 2006, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primar General, împotriva sentinței civile nr. 1109 din 7 octombrie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în esență, că fiind vorba de o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, competența soluționării acesteia revine tribunalului și nu judecătoriei, cum se susține de apelant.
Deși termenul de 60 de zile, prevăzut de legiuitor pentru soluționarea notificării este un termen de recomandare și nu de decădere, el nu poate di prelungit la infinit, iar instanța de judecată sesizată cu o astfel de cerere, poate sancționa refuzul îndeplinirii obligației ce decurge chiar din lege ori de câte ori se constată că aceasta este abuziv, cum este și în cazul de față.
împotriva acestor decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., reiterând aceleași motive ca și în apel, respectiv excepția de necompetență materială a Tribunalului București în soluționarea acțiunii și faptul că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, este un termen de recomandare și nu de decădere.
A mai susținut că nu poate fi reținută culpa procesuală, pentru a fi obligat la plata sumei de 500 lei, RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, (forma aplicabilă până la data de 4 aprilie 2005) unitatea deținătoare este obligată să emită decizia sau dispoziția privind notificarea prin care s-a cerut restituirea în natură, textul prevăzând un termen de 60 de zile de la formularea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare.
Natura acestui termen este de recomandare, însă depășirea lui nu trebuie să conducă la tergiversarea soluționării notificării și cu atât mai mult nu îl absolvă pe pârât de a răspunde la notificarea formulată, în condițiile legii.
în contextul prezentat, pârâtul nu a făcut dovada vreunei culpe din partea reclamanților-intimați în depunere actelor necesare soluționării notificării formulate.
în ceea ce privește competența soluționării cauzei în primă instanță, potrivit art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 26 din Legea nr. 247/2005), aceasta revine secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, respectiv Tribunalului București, cum corect a statuat și instanța de apel.
Nefondată este și critica vizând obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în condițiile în care s-a dovedit a fi întemeiată.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General, fiind nefondat, în condițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins.
Ca parte, căzută în pretenții potrivit art. 274 C. proc. civ., recurentul-pârât a fost obligat să plătească intimatei-reclamante suma de 500 RON cheltuieli de judecată în recurs, conform chitanței nr. 5037641 din 30 septembrie 2006, eliberată de Cabinetul Individual de Avocatură T.C.G.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8793/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8790/2006. Civil → |
|---|
