ICCJ. Decizia nr. 8859/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8859
Dosar nr. 9802/39/ 200.
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 867 din 11 octombrie 2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamanta L.A. împotriva pârâţilor R.A.P.P.S., S.R.P. V. Cluj, Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul local Cluj-Napoca, având ca obiect anularea deciziei nr. 362 din 25 noiembrie 2003 emisă de directorul general al R.A.P.P.S., prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă în vederea restituirii în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, compus din teren şi construcţii, trecut în C.F. nr. 8950.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, deşi cu actele de stare civilă depuse la dosar, reclamanta a dovedit că este moştenitoarea numitei L.A., născută B., nu a dovedit în schimb care este titlul în baza căruia aceasta din urmă a dobândit proprietatea supra imobilului revendicat.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta.
Prin încheierea nr. 5907 din 5 iulie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a dispus strămutarea judecării apelului de la Curtea de Apel Bucureşti la Curtea de Apel Suceava.
Prin Decizia civilă nr. 21 din 28 februarie 2006, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa, a admis în parte acţiunea, a desfiinţat Decizia nr. 362 din 25 noiembrie 2003 emisă de R.A.P.P.S., a obligat pe pârâtele A.P.A.P.S. RA. şi S.R.P.V. Cluj să restituie reclamantei în natură imobilul, a dispus radierea din C.F. Cluj Napoca a dreptului de proprietate a Statului român şi a dreptului de administrare al pârâţilor şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei şi a respins ca prematur formulat capătul de cerere în revendicare imobiliară.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarea situaţie de fapt:
L.A., născută B., a decedat la data de 16 martie 1979, lăsând ca unică moştenitoare pe reclamantă.
Conform menţiunilor din C.F. Cluj Napoca şi adresei nr. 13267 din 23 noiembrie 1959 eliberată de fosta întreprindere de Locuinţe şi localuri Cluj imobilele din menţionata C.F. au fost proprietatea numitei L.A., născută B.
Aplicând dispoziţiile art. 17 şi art. 30 din Decretul nr. 115/1938 curtea de apel a constatat că menţiunea din C.F. face dovada indubitabilă a faptului că autoarea reclamantei a avut calitatea de proprietară a imobilului, nemaifiind necesare alte dovezi, aşa cum a reţinut prima instanţă.
Cum reclamanta este moştenitoarea fostei proprietare, are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv la restituirea în natură a imobilului.
În baza art. 34 alin. (1) pct. 1 şi 3 din Decretul-lege nr. 115/1938 curtea a dispus radierea din C.F. a dreptului de proprietate al Statului Român şi a dreptului de administrare al pârâtelor şi întabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta L.A., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Suceava şi pârâta R.A.P.P.S.
1. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Suceava critică Decizia pentru nelegalitate, sub două aspecte:
1.1.Recurentul susţine, pe de o parte, că în mod greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, câtă vreme nu s-a făcut dovada existentei unui acord de voinţă în baza căruia autoarea reclamantei a primit dreptul de proprietate asupra imobilului.
În acelaşi timp, instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 32 alin. (2) din acelaşi act normativ, potrivit cărora, dacă un drept se radiază din cartea funciară, se prezumă că un asemenea drept nu există, or în cartea funciară nu mai figurează înscris dreptul de proprietate al autoarei reclamantei, ci al statului.
De asemenea nu s-a ţinut seama de dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi nici de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, care conţine prevederi exprese în legătură cu documentaţia care trebuie depusă în vederea dovedirii dreptului de proprietate.
1.2. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a dispus şi restituirea în natură a imobilului, în condiţiile în care entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu a fost învestită şi cu o astfel de cerere.
În drept, recurentul invocă dispoziţiile art. 304 apct. 9 şi 6 C proc. civ.
2.Recurenta R.A.P.P.S. invocă în cererea sa următoarele motive:
2.1.Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta critică, în realitate, greşita reţinere a situaţie de fapt cu privire la calitatea de proprietară a autoarei reclamantei asupra imobilului în discuţie, precum şi greşita aplicare a dispoziţiilor Decretul-lege nr. 115/1938, care şi-a încetat aplicabilitatea la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996.
Recurenta susţine că dovada identităţii dintre imobilul solicitat şi cel care a aparţinut autoarei reclamantei se putea face doar prin autorizaţia de construire cu planurile anexă ori printr-o expertiză de specialitate.
2.2.Hotărârea este dată fără temei legal ori a fost dată sau încălcarea ori aplicarea greşită a legii.
Astfel, cu toate că a respins ca prematur formulat capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, instanţa a obligat-o pe pârâtă să-1 restituie deşi, potrivit legii, nu putea decât să o oblige la emiterea unei noi decizii.
Recurenta mai susţine că, la data preluării, imobilul era bun comun al soţilor L. conform art. 4 din Decretul nr. 32/1954, aşa încât reclamanta nu a făcut dovada calităţii de moştenitor decât pentru ½ din imobil, care i-ar fi revenit fostei proprietare.
În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
3.Reclamanta a criticat Decizia în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că aceasta conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Astfel, instanţa a respins capătul de cerere în revendicare, cu motivarea că abia după rezolvarea definitivă şi irevocabilă a situaţiei juridice a imobilului, va putea fi promovată o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., dacă imobilul va fi deţinut de altcineva decât adevăratul proprietar.
Or, acest considerent intră în contradicţie cu celelalte considerente, din care rezultă că pârâta R.A.P.P.S., în calitate de deţinătoare a imobilului, trebuie să-1 restituie în natură reclamantei.
Acest considerent este şi străin de natura pricinii deoarece introduce în ecuaţie elemente pe care reclamanta nu le-a avut în vedere, respectiv posibilitatea ca, după finalizarea procesului, imobilului să ajungă în posesia altor persoane, faţă de care o eventuală acţiune în revendicare ar fi posibilă.
În concluzie, nu se poate pune problema respingerii unui capăt de cerere care a fost soluţionat în întregime în favoarea reclamantei.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi înlăturarea din dispozitiv a prevederii privind respingerea ca prematur a capătului de cerere în revendicare imobiliară.
Recursurile declarate de pârâţi vor fi respinse, pentru următoarele considerente:
1.Instanţa de apel a reţinut în mod legal că reclamanta este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
Astfel, instanţa a reţinut că imobilul a figurat înscris în cartea funciară pe numele autoarei reclamantei ceea ce, în condiţiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 aplicabil la acea dată, a fost considerat ca făcând dovada dreptului de proprietate.
Faptul că, ulterior, în cartea funciară a fost înscris dreptul de proprietate al statului român s-a datorat naţionalizării imobilului în baza Decretul nr. 92/1950, tocmai această operaţiune fiind cea care a creat pentru reclamantă premisele solicitării de măsuri reparatorii în temeiul Legii speciale nr. 10/2001.
Dispoziţiile acestei legi au fost corect aplicate, cu atât mai mult cu cât, şi în lipsa dovezilor cu extrasele de carte funciară, art. 24 din legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
2.Cum atât în cartea funciară, cât şi în actul de naţionalizare, respectiv în lista-anexă la Decretul nr. 92/1050 a figurat doar L.A., bunica reclamantei, în mod corect instanţa a stabilit, ca situaţie de fapt, că imobilul a aparţinut exclusiv acesteia.
Situaţia de fapt nu poate fi reapreciată în recurs prin reanalizarea probelor, iar faptul că imobilul ar fi aparţinut şi bunicului reclamantei nu ar fi de natură să conducă la o altă soluţie, nici chiar în ipoteza că după acesta ar exista şi alţi moştenitori, care nu au formulat notificare, având în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
3.în ceea ce priveşte obligarea pârâtelor la restituirea în natură a imobilului, aceasta este măsura legală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care instanţa a ajuns la concluzia că entitatea notificată pentru restituirea în natură a imobilului a respins fără temei solicitarea.
Această cerere a fost formulată expres atât în cuprinsul notificării, cât şi în petitul cererii de chemare în judecată, astfel încât nu se poate reţine că instanţa s-ar fi pronunţat plus petita.
Pentru aceste considerente, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de cei doi pârâţi împotriva deciziei.
Recursul reclamantei este fondat şi va fi admis, pentru următorul motiv.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a contestat modul în care i-a fost soluţionată notificarea şi a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea în natură, în deplină posesie şi paşnică folosinţă a imobilului din Cluj Napoca.
Cu privire la acest capăt de cerere instanţa s-a pronunţat pe de o parte în sensul admiterii, iar pe de altă parte în sensul respingerii ca prematur formulat.
În realitate, reclamanta a solicitat restituirea imobilului în natură, ca măsură reparatorie la care s-a considerat îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pe care a înţeles să o valorifice pe calea contestaţiei, în condiţiile în care notificarea i-a fost respinsă.
În atare situaţie, considerentele instanţei de apel referitoare la acţiunea în revendicare, la prematuritatea acesteia şi la posibilitatea intentării unei atare acţiuni în situaţia în care terţe persoane ar intra ulterior în posesia imobilului sunt străine de natura pricinii.
Aceste considerente se reflectă şi în dispozitivul hotărârii, care conţine prevederi contradictorii, ce ar putea crea dificultăţi cu prilejul executării.
În baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va modifica Decizia şi va înlătura din dispozitiv menţiunea referitoare la respingerea ca prematur a capătului de cerere în revendicare; va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
În baza art. 247 C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenţii-pârâţi la plata sumei de 3570 RON cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă, reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de reclamanta L.A. împotriva deciziei civile nr. 21 din 28 februarie 2006 a Curţii de Apel Suceava.
Modifică în parte Decizia în sensul că înlătură dispoziţia referitoare la respingerea ca prematur formulat a capătului de cerere privind revendicarea imobiliară. Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii: Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Suceava şi RA A.P.A.P.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurenţii-pârâţi la plata sumei de 3570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9183/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8985/2006. Civil → |
|---|
