ICCJ. Decizia nr. 9073/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9073
Dosar nr. 1333/2/200.
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 17 decembrie 2003, contestatorul M.G.B.A. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, solicitând desfiinţarea Dispoziţiei nr. 1719 din 13 noiembrie 2003, emisă de Primarul General şi menţinerea Dispoziţiei nr. 332 din 20 mai 2002.
În motivarea cererii, întemeiate pe Legea nr. 10/2001, contestatorul a susţinut că:
- în anul 1924, C.G., bunicul său, a dobândit, prin cumpărare, imobilul situat în Bucureşti;
- în anul 1940 a devenit proprietar al întregului imobil, prin acceptarea succesiunii testamentare a defunctului său bunic;
- în anul 1964, consecutiv plecării definitive în străinătate a M.P. (născută C.), mama sa, imobilul a fost preluat de stat, deşi potrivit testamentului defunctului G.C., aceasta avea doar un drept de uzufruct asupra corpului B;
- la 12 iunie 2001, a solicitat restituirea imobilului în natură, prin notificare adresată Primarului General al Municipiului Bucureşti;
- autoritatea administrativă menţionată, prin Dispoziţia nr. 332 din 20 mai 2002, a dispus restituirea imobilului;
- după semnarea procesului verbal de punere în posesie, aceeaşi entitate a emis Dispoziţia nr. 387 din 28 iunie 2002, potrivit căreia beneficiari ai restituirii în natură sunt, alături de el, T.A.D., P.B.G. şi P.C.M.;
- a refuzat semnarea unui nou proces verbal de punere în posesie deoarece P.B.G. şi P.C.M. au încasat despăgubiri, neavând aşadar posibilitatea de a mai solicita restituirea în natură şi, oricum, nu şi-au dovedit calitatea de cetăţeni români;
- în final, prin dispoziţia atacată, Primarul General a revocat celelalte două dispoziţii anterioare şi a dispus ca imobilul să reintre în proprietatea statului, care însă nu are niciun drept asupra acestui bun.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 842 din 6 octombrie 2004, a admis excepţia referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti şi drept consecinţă a respins ca atare contestaţia în raport de aceştia.
Totodată, prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
S-a reţinut că:
- actul administrativ criticat a fost emis de Primarul General ca reprezentant al Municipiului Bucureşti, potrivit art. 67 din Legea nr. 215/2001, astfel că toţi ceilalţi pârâţi nu au calitate procesuală pasivă;
- defunctul C.G. a testat uzufructul celor două corpuri ale imobilului în favoarea fiicei M.M. şi soţiei R.M.M.(câte un corp), iar nuda proprietate a aceluiaşi bun în favoarea contestatorului;
- dispoziţiile testamentare menţionate constituie substituţii fideicomisare şi, ca atare, sunt nule de drept (art. 803 C. civ.), ceea ce înseamnă ca proprietatea asupra imobilului s-a transmis către M.M. (mama contestatorului), conform clauzei testamentare valabile (primul corp de clădire) şi pe calea moştenirii legale (celălalt corp, faţă de împrejurarea că defunctul a decedat la 22 mai 1939, anterior adoptării Legii nr. 319/1944);
-M.M. s-a căsătorit la 11 noiembrie 1939 cu P.P., cetăţean italian, a decedat la 23 noiembrie 1993 şi este mama numiţilor P.C.M. şi P.B.G., care au încasat despăgubiri de la statul italian în baza acordului încheiat cu România pentru reglementarea problemelor financiare dintre cele două ţări, inclusiv aspecte referitoare la bunurile, drepturile şi interesele italiene atinse de măsurile de naţionalizare;
-acordul precizat a fost ratificat prin Decretul nr. 569/1968, care este menţionat în Anexa nr. 1 lit. f) a Legii nr. 10/2001;
-drept consecinţă, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, contestatorul nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, astfel că în mod corect au fost revocate dispoziţiile nr. 332 din 20 mai 2002 (de restituire a imobilului în natură către acesta) şi nr. 387 din 28 iunie 2002 (de completare a beneficiarilor măsurii amintite cu numiţi T.A.D., P.B.G. şi P.C.M.).
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 1604 din 29 noiembrie 2005, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestator, reţinând că:
-dispoziţiile testamentare cu privire la apelant nu instituie o dublă liberalitate, ci sunt lovite de nulitate, conform art. 803 C. civ., deoarece prevăd că drepturile acestuia se nasc ori se transmit după moartea soţiei şi fiicei testatorului;
- prin urmare, în referire la imobilul descris la punctul 1 al testamentului, apelantul nu a dobândit niciun drept direct de la bunicul său, putându-se prevala, cel mult, de calitatea de succesor al defunctei P.(M.)M., mama lui şi moştenitoare a bunului menţionat;
- potrivit actelor depuse la dosar, prin sentinţa civilă nr. 713 din 24 februarie 1964, Statul Român a preluat de la P.(M.)M. doar corpul de clădire B (cu suprafaţa de 240 mp), descris la punctul 1 al testamentului defunctului C.G. şi nu întregul imobil (teren de 374 mp şi două construcţii alipite);
- partea de imobil solicitată de apelant prin notificare a fost preluată de la mama sa, cetăţean italian, astfel că face obiectul Acordului semnat la Roma, la 23 ianuarie 1968, între guvernele R.S. România şi Republicii Italia privind reglementarea unor probleme financiare, inclusiv stingerea definitivă a pretenţiilor de orice natură legate de bunurile, drepturile şi interesele italiene atinse de măsurile româneşti de naţionalizare;
- faţă de conţinutul acordului menţionat, împrejurarea că apelantul, cetăţean român şi succesor în drepturi al defunctei P.M., nu a primit despăgubiri de la statul italian, este irelevantă;
- această concluzie se deduce din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi scopul urmărit prin actul normativ amintit, care îşi propune să acorde reparaţii pentru imobilele preluate abuziv, şi nu să asigure o distribuire echitabilă a despăgubirilor între succesori.
Contestatorul a declarat recurs, prin care a solicitat modificarea ambelor hotărâri şi admiterea contestaţiei.
În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., contestatorul a susţinut că soluţia pronunţată în cauză este greşită deoarece:
-defunctul C.G. şi-a dezmembrat dreptul asupra unui corp de clădire, transmiţând uzufructul soţiei, iar nuda proprietate nepotului;
- această dezmembrare nu constituie o substituţie fideicomisară, ci o dispoziţie de reîntregire a proprietăţii şi, oricum, potrivit Legii nr. 10/2001, cei 4 succesori au vocaţia de a solicita restituirea imobilului în natură;
- notificarea lui se referă la un imobil trecut în proprietatea statului prin sentinţa civilă nr. 713/1964 a Tribunalului popular al raionului 16 Februarie, ca bun abandonat, conform Decretului nr. 111/1951, iar art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 (text introdus prin Legea nr. 247/2005) califică drept abuzivă o asemenea preluare;
-art. 5 din Legea nr. 10/2001 se referă la persoanele care au primit despăgubiri şi nu la imobilul în sine, astfel că Acordul semnat la 23 ianuarie 1968 între guvernele R. S. România şi Republica Italia este în speţă inaplicabil.
În şedinţa publică din 9 noiembrie 2006, instanţa a pus în discuţie, din oficiu, motivul de ordine publică referitor la inadmisibilitatea revocării de către organul administrativ emitent a unui act intrat în circuitul civil.
Acest motiv, care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este fondat deoarece dispoziţia atacată, emisă la 13 noiembrie 2003, revocă alte două dispoziţii, emise de aceeaşi entitate, la 20 mai 2002 şi 28 iunie 2002, care au fost comunicate persoanelor interesate şi altor instituţii, deci au intrat în circuitul civil.
Aşa fiind, cercetarea celorlalte motive este inutilă, astfel că, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., prezentul recurs va fi admis, în sensul casării ambelor hotărâri, admiterii contestaţiei şi anulării dispoziţiei criticate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul M.G.B.A. împotriva deciziei civile nr. 1604/A din 29 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 842 din 6 octombrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi rejudecând, admite contestaţia şi anulează Dispoziţia nr. 1719 din 13 noiembrie 2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9277/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9088/2006. Civil → |
|---|
