ICCJ. Decizia nr. 9040/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9040
Dosar nr. 22796/1/200.
Nr. vechi 7022/2005
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 523 din 25 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia tardivităţii acţiunii şi s-a respins acţiunea promovată de reclamanţii C.F. şi C.P.P. împotriva pârâţilor Primarul General al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, B.A., F.N., F.M., B.M. şi B.P., drept tardiv introdusă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, că date fiind solicitările cuprinse în cererea de chemare în judecată, motivele de fapt şi de drept invocate, precum şi finalitatea urmărită de către reclamanţi, acţiunea lor reprezintă o contestaţie îndreptată împotriva dispoziţiei nr. 1179 din 16 iulie 2003 a Primarului General, contestaţie care, conform art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, trebuia introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării dispoziţiei.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, contestaţia este singura cale pe care persoana, ce s-a adresat cu o notificare unităţii deţinătoare, o are la dispoziţie, nefiind posibilă atacarea dispoziţiei ori deciziei emisă într-o astfel de procedură, pe calea acţiunii în anulare, de drept comun.
Cum comunicarea dispoziţiei contestată către reclamanţi a avut loc la 25 septembrie 2003, ei înşişi recunoscând acest aspect, introducerea acţiunii la 29 martie 2003, este tardivă.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii C.F. şi C.P.P., susţinând că, în mod greşit instanţa de fond, a calificat cererea lor ca reprezentând o contestaţie împotriva dispoziţiei emisă de Primarul General, privind restituirea în natură a imobilului ce a aparţinut autorului lor comun.
În dezvoltarea motivelor de apel, au arătat că, în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu este prevăzută vreo cale de atac pe care persoanele îndreptăţite să o aibă la dispoziţie, în cazul în care ar fi nemulţumite de conţinutul dispoziţiei.
Calificând greşit cererea de chemare în judecată, instanţa a omis să se pronunţe asupra capetelor de cerere privitoare la nevalabilitatea titlului statului şi asupra obligării pârâţilor la restituirea în natură a imobilului situat în sector 1.
În opinia apelanţilor, prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 se aplică strict ipotezei reglementate de textul legal, adică atunci când prin dispoziţie se face o ofertă de restituire prin echivalent persoanei îndreptăţite, ceea ce nu este cazul în speţă.
La data de 29 octombrie 2004, apelanta C.F. a decedat, lăsându-l ca unic moştenitor pe apelantul C.P.P., acesta continuând litigiul în nume propriu şi în calitate de succesor în drepturi al apelantei-reclamante.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia nr. 268/A din 17 februarie 2005, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.P.P., împotriva sentinţei nr. 523 din 25 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Bcureşti, secţia a IV-a civilă, cu motivarea că persoana nemulţumită de modul de apreciere al organului administrativ, are deschisă calea contestaţiei, în condiţiile art. 23 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă textul art. 24 din Legea nr. 10/2001, se referă doar la ipoteza în care persoanei îndreptăţite i s-a făcut în mod total sau parţial o ofertă de restituire prin echivalent pe care a refuzat-o (ipoteză care corespunde, de altfel, situaţiei în care se află reclamanta C.F.), pentru identitate de raţiune trebuie acceptat că aceeaşi cale procedurală o are la dispoziţie şi persoana căreia pentru varii motive, i s-a respins cererea de acordare a oricărei forme de măsuri reparatorii.
Calea acţiunii de drept comun de a contesta o dispoziţie sau decizie emisă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, o au doar terţii vătămaţi în drepturile lor prin aceste acte, nu şi persoanele pe care acestea le vizează.
A mai reţinut instanţa de apel, că în cauză, nu poate fi vorba de cereri distincte, cu o individualitate proprie şi un regim juridic diferit de cel al căii contestaţiei reglementat de Legea nr. 10/2001, ci de solicitări proprii acestei căi, supuse aceloraşi exigenţe.
Împotriva acestei decizii, reclamantul C.P.P. a declarat recurs invocând cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă următoarele:
În mod greşit ambele instanţe au calificat cerere de chemare în judecată ca fiind o contestaţie împotriva dispoziţiei primarului privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Dezvoltând acest motiv, recurentul-reclamant a arătat că, în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu este menţionată vreo cale de atac pe care ar avea-o la îndemână persoanele nemulţumite de conţinutul dispoziţiei de punere în posesie sau persoanele cărora le este respinsă cererea de restituire; concluzia care se impune este aceea că, în asemenea cazuri sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun.
Analizând cererea de chemare în judecată ca fiind o contestaţie împotriva dispoziţiei de restituire, instanţa de fond a apreciat greşit că, celelalte capete de cerere privind nevalabilitatea titlului statului şi obligarea pârâţilor la restituirea imobilului în litigiu, ar fi accesorii ale capătului de cerere principal, respectiv constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei primarului.
Că însăşi formularea distinctă a acestor capete de cerere exclude posibilitatea calificării cererii de chemare în judecată, ca fiind o contestaţie.
A mai susţinut că, art. 24 din Legea nr. 10/2001, vizează situaţia în care prin decizie se face persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.
Or, din conţinutul dispoziţiei a cărei nulitate a solicitat instanţei să o constate, nu se face vorbire despre o ofertă de restituire prin echivalent.
În acest caz, au înţeles să solicite instanţei să constate nulitatea dispoziţiei, invocând drept cauză de nulitate fraudarea dispoziţiilor legii de restituire.
În lipsa vreunui termen expres prevăzut de Legea nr. 10/2001, se înţelege că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 ale Decretului nr. 167/1958, nulitatea unui act (dispoziţia de restituire) putând fi invocată oricând pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie.
Recurentul-reclamant a mai susţinut, că instanţa de apel nu a făcut o interpretare sistematică a Legii nr. 10/2001, căci rezultatul unei asemenea interpretări nu ar fi putut fi decât unul singur şi anume că Legea nr. 10/2001, are caracter derogatoriu de la dreptul comun, deci un caracter de excepţie.
Practic, instanţa a „adăugat la lege" atunci când a conchis că are la dispoziţie exclusiv calea procedurală a contestaţiei împotriva dispoziţiei primarului, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001, nu prevede vreo cale de atac.
Recursul nu este întemeiat pentru considerentele ce succed:
Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a prevăzut o procedură judiciară derogatorie sub anumite aspecte de la procedurile judiciare comune, printre care aceea de contestare a deciziilor ori dispoziţiilor emise de unităţile deţinătoare.
Obiectul acţiunii l-a constituit conform precizărilor scrise ale reclamantului din cererea introductivă: constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 1179 din 16 iulie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti; constatarea că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu şi restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului.
Este adevărat că acţiunea are două capete de cerere distincte, însă nu se poate susţine că acestea ar putea constitui un petit principal al acţiunii şi pe acest considerent ar determina competenţa materială a instanţelor de drept comun, câtă vreme scopul şi finalitatea acţiunii au vizat restituirea în natură a imobilului, consecinţa anulării dispoziţiei nr. 1179 din 16 iulie 2003.
În raport de modul de formulare a acţiunii şi de finalitatea urmărită de recurent, ambele instanţe în mod corect au calificat juridic acţiunea ca fiind o contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1179 din 16 iulie 2003, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, fiind incidente dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001.
Din conţinutul dispoziţiei nr. 1179 din 16 iulie 2003 rezultă că s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea reclamantei C.F., a imobilului situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 264,97 mp, precum şi construcţiile edificate pe teren (mai puţin apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995).
A fost respinsă notificarea formulată de recurentul-reclamant, pentru lipsa calităţii de persoană îndreptăţită la restituire.
Potrivit art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă până la 4 aprilie 2005, persoana care se pretinde îndreptăţită poate ataca în justiţie Decizia în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia.
Potrivit alin. următor al aceluiaşi text, competenţa de soluţionare revine secţiei civile în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.
În raport cu aceste dispoziţii, corect interpretate şi aplicate de cele două instanţe, critica recurentului că în legea specială nu este menţionată vreo cale de atac şi că instanţa a „adăugat la lege" este nefondată şi neargumentată ştiinţific.
Alta ar fi fost concluzia dacă recurentul ar fi investit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de către recurentul C.P.P. este nefondat şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.P.P. împotriva deciziei nr. 268/A din 17 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pentru minori şi familie.
Obligă pe recurentul C.P.P. să plătească intimatei B.A. suma de 500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9120/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 904/2006. Civil → |
|---|
