ICCJ. Decizia nr. 9120/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9120
Dosar nr. 8941/2/200.
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2006
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea dedusă judecăţii la 13 august 2002, reclamantul C.T. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA Bucureşti cerând să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare al dreptului de proprietate seria M03 nr. 1274 din 9 august 1994, în limita cotei sale de 15% din terenul în suprafaţă de 1336 mp situat în Bucureşti, invocând incidenţa art. 948, art. 966, art. 968 şi urm. C. civ. şi art. 46 şi art. 51 din Legea nr. 10/2001.
În motivarea cererii reclamantul a susţinut că atât terenul mai sus arătat cât şi construcţiile edificate pe acestea, Fabrica de pălării, proprietatea indiviză a mamei sale, C.C., pentru cote indicate, au fost preluate de stat, în mod abuziv, prin naţionalizare, în baza Legii nr. 119/1948.
Prin cererea „modificatoare şi completatoare" formulată la primul termen de judecată, reclamantul a cerut obligarea şi a pârâtei D.S. SA să îi restituie în natură terenul situat la adresa indicată în cererea dedusă iniţial judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că deşi a notificat Primăriei Municipiului Bucureşti cererea de restituire şi deşi termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 şi art. 24 din lege în care acesta avea obligaţia să o soluţioneze a expirat până la această dată nu a primit nici un răspuns.
Prin sentinţa civilă nr. 550 din 31 ianuarie 2003, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, constatând că este investită cu judecata unei acţiuni în restituirea unui imobil preluat în mod abuziv de stat, formulată în baza Legii nr.10/2001, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din lege şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Prin cererea „precizatoare" formulată la 21 octombrie 2004, reclamantul a arătat că înţelege să solicite ca în contradictoriu cu pârâţii SC P. SA, SC D. SA şi Banca Comercială Română SA să se constatare nulitatea absolută a deciziei nr. 405/1984 prin care imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul Întreprinderii de Încălţăminte P., a certificatului de atestare al dreptului de proprietate M03 nr. 1274/1994 precum şi a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 607 din 11 aprilie 1996 şi sub nr. 3272/2001 motivat de faptul că, în raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001, statul nu deţinea un titlu valabil pentru a putea dispune înstrăinarea imobilului, invocând în justificarea cererii sale şi dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Prin încheierea de şedinţă din 19 decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că moştenitorii persoanei deposedate abuziv de stat au calitatea de a formula acţiune în procedura Legii nr. 10/2001, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinând că reclamantul a formulat cererile de constatare a nulităţii actelor de înstrăinare în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a mandatarilor, constatând că dreptul de reprezentare a fost dat prin procura nr. 1422/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 52 din 21 ianuarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca fiind prematur formulat, capătul de cerere prin care reclamantul solicită restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care reclamantul solicita constatarea nulităţii actelor de înstrăinare.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamantul a urmat procedura administrativă prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 în sensul că a notificat pretenţiile sale Primăriei Municipiului Bucureşti care însă, analizând actele doveditoare, a dispus transmiterea notificării A.P.A.P.S., instituţie care urmează să emită o dispoziţie privind măsurile reparatorii la care este îndreptăţit (fila 93).
Ca atare, cum procedura administrativă nu a fost finalizată, tribunalul a apreciat că în raport de dispoziţiile art. 109 alin. (2) şi art. 21 din Legea nr. 10/2001 se impune respingerea cererii în reparaţie dedusă judecăţii de reclamant ca prematur formulată.
Totodată, tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin care se reglementează condiţiile în care poate fi declarată nulitatea absolută a actelor de înstrăinare a imobilelor care cad în sfera de aplicare a acestui act normativ nu sunt incidente în cazul „unui certificat de atestare a dreptului de proprietate" dat fiind că acesta nu reprezintă „un act juridic de înstrăinare" şi nici cu privire la „deciziile administrative" prin care s-a transmis doar un drept de administrare asupra imobilului.
Referitor la cele două „contracte de vânzare-cumpărare" contestate de reclamant, tribunalul a apreciat că atâta timp cât acesta nu a dovedit că SC P. SA ar fi făcut obiectul unei proceduri de privatizare realizată cu încălcarea dispoziţiilor legale, respectiv că aceste contracte ar fi afectate de clauze de nevalabilitate ori că părţile ar fi fost de rea-credinţă la momentul încheierii, nu se poate constata nulitatea lor absolută.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul criticând-o ca fiind nelegală şi neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 1429 din 28 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant şi a anulat, în parte, sentinţa tribunalului în sensul căi a trimis cererea având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 607/1996 şi nr. 3272/2001 spre competentă soluţionare Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti iar cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1274/1994 spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Prin aceiaşi decizie, instanţa de apel a păstrat dispoziţia de respingere ca prematur formulată a cererii de restituire în natură a imobilului formulată de reclamant.
În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că reclamantul a formulat o cerere cu un obiect multiplu care atrage competenţa materială a mai multor instanţe deoarece toate capetele de cerere au caracter principal, caz în care nu pot fi soluţionate împreună, nefiind incidente dispoziţiile art. 17 C. proc. civ.
Instanţa de apel a apreciat că tribunalul era competent să judece, în primă instanţă, conform art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, doar cererea de restituire a bunului, insă numai ca „instanţă de control a fazei administrative", caz în care, cum reclamantul nu a finalizat această procedură, în mod corect, această cerere a fost respinsă ca fiind prematur formulată.
Totodată, instanţa apel a reţinut că tribunalul nu avea competenţa să judece, în primă instanţă, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, fiind irelevant faptul că reclamantul invocă drept temei juridic şi dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât nu s-a dovedit că valoarea imobilului în litigiu ar fi mai mare de 1 miliard de lei, caz în care competenţă de judecată aparţine judecătoriei.
Referitor la cererea având ca obiect constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1274/1994, instanţa de apel a reţinut că aceasta este dată în competenţa exclusivă a instanţei de contencios administrativ, caz în care, cum actul este emis de o autoritate centrală, această competenţă aparţine curţii de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând incidente art. 304 pct. 5, 6, 7, şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamantul susţine că prin disjungerea „dosarului în trei cauze diferite", instanţa de apel i-a agravat situaţia juridică în propria cale de atac şi a pronunţat un plus petita, adică a dat mai mult decât s-a cerut, problema necompetenţei materiale a tribunalului nefiind invocată nici prin cererea de apel şi nici din oficiu de instanţă, regăsindu-se pentru prima oară în considerentele deciziei.
Totodată recurentul susţine că în justificarea soluţiei adoptate instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 3 pct. 1 şi art. 17 C. proc. civ., în realitate, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea la data declarării recursului) competenţa de a judeca în primă instanţă atât cererea de restituire a imobilului cât şi cererile de constatare a nulităţii actelor de înstrăinare ale acestuia, inclusiv a certificatului de atestare revenind secţiei civile a tribunalului.
Recurentul critică Decizia şi cât priveşte reţinerea de către instanţele de fond a excepţiei prematurităţii cererii principale, formulată în procedura Legii nr. 10/2001, contrar practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat prin numeroase decizii de speţă că în cazul în care persoana notificată refuză să soluţioneze cererea, adică să emită o dispoziţie cu privire la pretenţiile care i-au fost notificate în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, persoana îndreptăţită se poate adresa cu acţiune în justiţie fără a i se putea opune excepţia prematurităţii.
Cum, în speţă, termenul menţionat a fost depăşit cu mai mult de 4 ani, recurentul apreciază ca fiind greşită soluţia de respingere a acţiunii principale pe care a dedus-o judecăţii pe motiv de prematuritate.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, cu privire la anumite imobile preluate de stat anterior anului 1989 s-a instituit o reglementare specială în cadrul căreia persoanele îndreptăţite îşi pot valorifica pretenţiile, reglementare cuprinzând şi dispoziţii procedurale, inclusiv cu privire la competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, anume reglementarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Din cuprinsul reglementării menţionate [art. 26 alin. (3), art. 30 alin. (2)] ca, de altminteri, şi din cuprinsul celei prevăzute în Legea nr. 247/2005 [art. 2 alin. (1), art. 3], act normativ prin care se reglementează aspecte în legătură cu aplicarea Legii nr. 10/2001, rezultă că în această materie competenţa de a soluţiona, în primă instanţă, cererile formulate de persoanele pretins îndreptăţite la restituire în natură ori la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în modalităţile prevăzute de art. 2 din lege aparţine secţiilor civile ale tribunalelor.
Mai întâi, este de menţionat că în caz de nesoluţionare de către entităţile deţinătoare a notificărilor care le sunt adresate de către persoanele îndreptăţite în termenele prevăzute de acest act normativ, în mod firesc acestea din urmă pot formula cerere în justiţie pentru a obţine recunoaşterea drepturilor pretinse.
În acest caz, competenţa materială de soluţionare a unor astfel de cereri în primă instanţă aparţine tot tribunalului, dat fiind că fundamentul dreptului a cărui valorificare se tinde îl constituie dispoziţiile aceluiaşi act normativ, Legea nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun.
În acest context al analizei este de menţionat că soluţionarea litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 nu poate atrage competenţe materiale diferite în funcţie de atitudinea entităţii notificate de a emite sau nu decizie ori dispoziţie motivată. De altminteri, nici nu este în scopul legii ca persoanele îndreptăţite să se adreseze pentru recunoaşterea dreptului lor la despăgubire conferit prin această lege de reparaţie unor instanţe judecătoreşti diferite după cum entităţile pe care le-au notificat au emis, sau, dimpotrivă, au omis ori au refuzat să emită Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată.
Totodată, este de menţionat că procedura administrativă prevăzută de art. 22 şi urm. din Legea nr. 10/2001 este obligatorie însă nefinalizarea acesteia în termenele, condiţiile şi formele impuse prin lege nu se constituie într-un impediment în declanşarea procedurii judiciare pentru valorificarea dreptului pretins de către persoana îndreptăţită, în astfel de situaţii nefiind incidentă excepţia prematurităţii cererii dedusă judecăţii, astfel cum greşit au reţinut instanţele de fond.
Mai apoi, este de menţionat că în cazul în care imobilele care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 au fost înstrăinate unor terţi dobânditori, persoanele îndreptăţite pot cere şi anularea actelor juridice de înstrăinare, demers care nu numai că este îngăduit, dar este chiar reglementat, în mod expres, prin prevederile art. 45 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din Legea nr. 247/2005.
Astfel de cereri, în măsura în care sunt formulate deodată cu cererea de restituire în natură a nemişcătorului în procedura Legii nr. 10/2001, sunt tot în competenţa secţiei civile a tribunalului.
Soluţia se impune pentru de raţiuni de judecată unitară întrucât între cele două cereri este o strânsă legătură, caz în care, dată fiind norma de competenţa absolută prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituită cu privire la cererile de restituire ori de acordare de măsuri reparatorii referitoare la această categorie de imobile aceasta se aplică şi în ceea ce privesc cererile în anularea actelor de înstrăinare a unor astfel de imobile, operând o prorogare de competenţă în favoarea tribunalului ca primă instanţă.
Din economia reglementării cuprinse în art. 45 alin. (4) şi (5) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor care cad sub incidenţa acestui act normativ constituie o chestiune prejudicială a cărei soluţie are o înrâurire covârşitoare asupra pretenţiilor formulate de persoanele îndreptăţite cu privire la astfel de imobile.
În acest context al analizei, este de menţionat că prin dispoziţiile art. 45 din lege legiuitorul nu a restrâns sfera actelor juridice pentru care instituie sancţiunea nulităţii doar la anumite categorii de acte translative de proprietate ci a înţeles să trimită spre verificare instanţei de judecată toate „actele juridice de înstrăinare", înţelegând prin aceasta orice fel de act juridic, unilateral sau bilateral, care a avut ca efect „înstrăinarea", adică trecerea imobilului din stăpânirea statului în stăpânirea altcuiva, respectiv alienarea dreptului de proprietate de către stat.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, se impune a se constata că în cazul în care persoanele îndreptăţite formulează deodată atât cerere în nulitatea actelor de înstrăinare cât şi cerere prin care se solicită restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii acestea se soluţionează împreună, în ordinea mai sus arătată, de aceiaşi instanţă, jurisdicţia de fond pornind de la tribunal.
Or, în speţă, necontestat imobilul în litigiu, preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948 privind naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare de asigurări, miniere şi de transporturi, se încadrează în categoria celor preluate în mod abuziv de stat în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Cum reclamantul a declanşat procedura administrativă prevăzută de acest act normativ prin notificarea pretenţiilor sale, sub nr. 1283/2001, entităţii deţinătoare a bunului, litigiul cade în sfera de aplicare a acestui act normativ, anume al Legii nr. 10/2001.
Or, atâta timp cât entitatea deţinătoare nu a răspuns în termenul prevăzut de lege cererii notificată de reclamant în cauză nu era incidentă excepţia prematurităţii, caz în care, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, a casa Decizia recurată precum şi sentinţa tribunalului cu trimiterea cauzei la aceiaşi instanţă pentru reluarea judecăţii.
Având în vedere că atât cererea în retrocedare a imobilului cât şi cererile în anularea actelor de înstrăinare au fost deduse judecăţii deodată caz în care, pentru considerentele arătate, ambele sunt în competenţa de primă instanţă a tribunalului, Înalta Curte, având în vedere caracterul prejudicial al cererii în anularea actelor de înstrăinare şi dat fiind efectul soluţiei ce se va pronunţa cu privire la aceasta asupra soluţiei ce se va da asupra cererii în retrocedare formulată de reclamant, urmează a casa hotărârile date de instanţele de fond şi sub aspectul soluţiilor pronunţare cu privire la petitul privind constatarea nulităţii actelor de înstrăinare şi va trimite cauza pentru reluarea judecăţii, cu privire la toate capetele de cerere deduse judecăţii în ordinea mai sus arătată, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta C.T. împotriva deciziei 1429 din 28 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia menţionată precum şi sentinţa civilă nr. 52 din 21 ianuarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi trimite cauza pentru reluarea judecăţii la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9052/2006. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9040/2006. Civil → |
|---|
