ICCJ. Decizia nr. 905/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 905.
Dosar nr. 9228/1/200.
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată sub nr. 1161 din 16 mai 2003, contestatorul P.G., în contradictoriu cu Primarul Municipiului Piatra Neamţ, a solicitat desfiinţarea dispoziţiei nr. 517 din 21 aprilie 2003 şi restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a imobilului compus din construcţii şi teren, situat în Municipiului Piatra Neamţ.
În susţinerea contestaţiei, contestatorul a arătat că, prin înscrisurile depuse la unitatea deţinătoare şi-a dovedit atât calitatea de moştenitor a defunctului său tată P.G., cât şi calitatea de proprietar asupra imobilului, care a fost preluat de stat fără titlu valabil, după apariţia legilor de naţionalizare din anii 1948-1950, autorul său fiind constrâns prin violenţă morală să renunţe la proprietatea sa.
Tribunalul Neamţ, prin sentinţa civilă nr. 272/C din 15 iulie 2003, a respins contestaţia.
Instanţa a reţinut că, prin actele depuse la dosar, contestatorul nu a dovedit dreptul de proprietate al defunctului P.G. asupra imobilelor revendicate, ci doar că a deţinut firma „Leul şi Cârnatul", în calitate de comerciant, având ca obiect de activitate restaurant şi bodegă, cu sediul în Municipiul Piatra Neamţ.
Instanţa a mai reţinut că, deşi contestatorului i s-a învederat necesitatea prezentării unui titlu care să ateste în mod indubitabil proprietatea asupra imobilelor revendicate, precum şi indicarea modalităţii în care autorul său a ajuns să deţină imobilul în care ulterior şi-a desfăşurat activităţile de comerţ, acesta nu a dat curs solicitării.
S-a mai reţinut că terenul aferent construcţiei nu apare în nici unul din actele de care s-a prevalat contestatorul, singura menţiune cu privire la acesta, având însă o întindere de 407 mp şi nu de 500 mp cum susţine contestatorul, regăsindu-se în tabelul proprietăţilor ce s-au demolat în vederea construirii de locuinţe, dar, la acea dată, imobilele se aflau deja în proprietatea fostului Sfat Popular al oraşului Piatra Neamţ.
Contestatorul a declarat apel împotriva acestei hotărâri.
Curtea de Apel Bacău, prin Decizia civilă nr. 95 din 10 noiembrie 2003, a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii contestatorul a declarat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Soluţionând recursul, prin Decizia civilă nr.3258 din 21 aprilie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat Decizia menţionată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 42 din 23 martie 2006, Curtea de Apel Bacău a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa, a admis contestaţia, a anulat dispoziţia nr. 517/2003 emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamţ şi a stabilit valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat, compus din restaurantul „Leul şi Cârnatul" amplasat între Hotel Ceahlău-Teatrul Tineretului şi zidul de piatră al Bisericii Sf. Ioan, respectiv pentru construcţii valoarea de 560.204 RON, pentru terenul aferent în suprafaţă totală de 946 mp (restaurantul 328 mp şi terasa 618 mp), suma de 1.319.821,36 RON.
Instanţa de apel a reţinut că nu s-a putut face dovada formală a preluării de către stat a imobilului notificat, unitatea deţinătoare arătând că în arhiva primăriei nu se află un astfel de act, dar, cum imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, acest fapt constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, deci fără titlu.
Prezumţia respectivă coroborată cu tabelul proprietăţilor cuprinse în patrimoniul ce s-a demolat, formează convingerea că încă din 1962 imobilul fusese deja preluat de stat, figurând ca proprietar fostul Sfat Popular al oraşului Piatra Neamţ.
Instanţa a stabilit că, întrucât imobilul notificat este afectat în prezent de spaţii verzi, alei de acces şi reţeaua electrică aeriană de iluminat public din incinta Parcului Tineretului-Piaţa Ştefan cel Mare, restituirea în natură apare ca imposibilă, iar entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată ca prin dispoziţie să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Contestatorul a declarat recurs împotriva acestei din urmă decizii, invocând, în esenţă, că soluţia instanţei de apel este parţial nelegală, fiind de natură să aducă o atingere de valoare substanţială dreptului său la măsuri reparatorii prin echivalent, că instanţa avea obligaţia să supună dezbaterii cererea sa expresă de a se dispune restituirea în natură a imobilelor notificate, prin compensare, în principal şi doar în subsidiar stabilirea drepturilor sale în modalitatea reparaţiilor în echivalent bănesc.
A mai arătat contestatorul că soluţia instanţei este nelegală şi cu privire la restituirea imobilelor notificate în modalitatea reparaţiei prin echivalent.
De asemenea, contestatorul critică soluţia instanţei de apel pentru că a stabilit dreptul său la reparaţii fără ca acestea să reflecte valoarea reală de circulaţie actuală a imobilului, precum şi pentru că nu a stabilit nici un fel de dobânzi aferente perioadei în care notificarea sa a rămas nesoluţionată, capăt de cerere asupra căruia instanţa a omis să se pronunţe.
Recursul este nefondat.
Trebuie precizat încă de la început faptul că recurentul contestator, prin contestaţia formulată, a solicitat desfiinţarea dispoziţiei nr. 517/2003, emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamţ şi restituirea în natură a unei clădiri asemănătoare ca valoare şi suprafaţă construită, precum şi a unui teren de aceeaşi întindere sau restituirea prin echivalent bănesc care se va stabili de către instanţă.
Instanţa de apel, în cadrul rejudecării, urmând limitele casării impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3258 din 21 aprilie 2005, a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 22 lit. d) din Normele metodologice nr. 498/2003 de aplicare a Legii 10/2001, art. 2 lit. i), art. 3 şi art. 23 din lege.
În mod legal, instanţa de apel a constatat că imobilul notificat, construcţia, este în prezent demolată, iar terenul aferent în suprafaţă de 946 mp este afectat de spaţii verzi, alei de acces, reţea electrică aeriană de iluminat public din incinta Parcului Tineretului-Piaţa Ştefan cel Mare.
Cum restituirea în natură nu este posibilă, instanţa de apel a obligat entitatea investită cu soluţionarea notificării ca, prin dispoziţie, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri, servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Susţinerile recurentului că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apărărilor şi argumentelor de fapt şi de drept pe care le-a formulat în susţinerea cererii de restituire în natură prin compensare, sunt nefondate pentru că instanţa de apel a concluzionat că imobilul notificat nu poate face obiectul restituirii în natură, deoarece construcţia a fost demolată, iar terenul aferent este afectat de spaţii verzi, alei de acces şi reţea electrică aeriană de iluminat public din incinta Parcului Tineretului-Piaţa Ştefan cel Mare.
Astfel, în mod corect, curtea de apel a reţinut că, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin dispoziţie, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită (art. 26 din lege).
Procedura reglementată de art. 26 din legea menţionată prevede că deţinătorul imobilului va face contestatorului propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, urmând ca acesta să-şi exprime opţiunea pentru una dintre ele. Într-adevăr, dispoziţiile art. 26 din Legea 10/2001 republicată fac referire la aprecierea unităţii deţinătoare de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent prin compensare cu alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Cu alte cuvinte, unitatea deţinătoare sau entitatea investită cu soluţionarea notificării este cea care face oferta, persoana îndreptăţită acceptând sau nu terenul oferit prin compensare.
Instanţele judecătoreşti nu pot obliga la restituire prin echivalent într-o anumită zonă a oraşului, nu pot stabili alte imobile în compensare, atâta timp cât imobilul notificat este ocupat integral, neputând fi restituit în natură.
Nu este întemeiată nici critica exprimată sub aspectul modalităţii reparaţiei prin echivalent, considerând că este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, întrucât Legea nr. 247/2005 a modificat şi completat dispoziţiile Legii 10/2001, articolele invocate (art. 36 din Legea 10/2001) şi care reglementau posibilitatea acordării despăgubirilor băneşti fiind în prezent abrogate.
Prevederile Legii 247/2005 sunt de imediată aplicare, astfel că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin această lege.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs invocat, trebuie precizat că, în baza prevederilor Legii 247/2005, titlul VII referitor la regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, este reglementată în mod detaliat procedura acordării despăgubirilor, iar măsurile reparatorii prin echivalent stabilite de curtea de apel vor fi convertite în titluri de despăgubire.
Nu este întemeiată nici critica privind faptul că dreptul contestatorului la reparaţii a fost stabilit fără să reflecte valoarea reală de circulaţie actuală a imobilului, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a avut în vedere concluziile expertizelor tehnice efectuate în cauză, acestea bazându-se pe criteriile actuale de evaluare.
În ceea ce priveşte neacordarea de dobânzi pentru perioada cât a durat soluţionarea notificării, această cerere nu poate fi primită, pentru că, pe de o parte, acest lucru nu este prevăzut de lege, iar pe de altă parte, pentru că dobânzile se pot acorda doar pentru o creanţă certă.
Criticile dovedindu-se nefondate, recursul urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de P.G. împotriva deciziei nr. 42 din 23 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9043/2006. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9054/2006. Civil → |
|---|
