ICCJ. Decizia nr. 9301/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9301
Dosar nr. 33223/2/200.
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 26 mai 2004 reclamanţii P.M., MP şi P.D. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea în natură a suprafeţei de teren de 100 mp, rămasă liberă, din totalul suprafeţei de 460,64 mp situată în Bucureşti, iar pentru terenul ocupat şi pentru două corpuri de clădire demolate reclamanţii au cerut obligarea pârâtului la despăgubiri băneşti.
În motivarea acţiunii, fondată în drept pe prevederile art. 2, art. 9 şi art. 21-24 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au arătat că sub nr. 791 din 6 august 2001 au notificat pe pârât cu privire la solicitarea de restituire în natură a terenului liber de construcţii, respectiv la plata de despăgubiri pentru suprafaţa de teren ocupată şi pentru construcţiile demolate, însă până la data promovării acţiunii pârâtul nu a răspuns la notificare prin Decizia sau dispoziţia motivată.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 852 din 6 octombrie 2004, a respins acţiunea reclamanţilor ca prematur introdusă pe motiv că unitatea deţinătoare nu a emis nici o decizie sau dispoziţie prin care să răspundă notificării reclamanţilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 460 din 15 martie 2005, a admis apelul declarat de reclamanţi, a anulat sentinţa dată de Tribunalul Bucureşti şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului reţinând că refuzul de finalizare a procedurii administrative prin emiterea unei dispoziţii sau a unei decizii reprezintă o culpă a pârâtului pentru care nu pot fi sancţionaţi reclamanţii, iar prin invocarea prematurităţii cererii de chemare în judecată, reclamanţii sunt împiedicaţi să-şi valorifice în justiţie un drept subiectiv.
Ulterior, aceeaşi instanţă, prin Decizia civilă nr. 162 din 25 aprilie 2006, a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Bucureşti şi a trimis cauza spre soluţionare la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, ca urmare a calificării acţiunii ca fiind una de drept comun, având ca obiect „o obligaţie de a face", competenţa de primă instanţă revenind judecătoriei, iar nu tribunalului.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii M.P., P.M. şi S.D. care au susţinut că instanţa de apel, după anularea sentinţei tribunalului şi reţinerea cauzei pentru evocarea fondului, a procedat la o greşită recalificare a acţiunii, schimbând natura judecăţii şi că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.
Recursul este fondat.
Prin notificarea nr. 791 din 6 august 2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 şi adresată Municipiului Bucureşti, P.M., M.P. şi S.D. au solicitat restituirea în natură a terenului rămas liber, respectiv acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din Bucureşti, compus din teren în suprafaţă totală de 460,64 mp, pe care erau amplasate două corpuri de casă, în prezent demolate.
Întrucât aproape timp de trei ani persoana juridică notificată nu a emis decizie sau dispoziţie, refuzând astfel să finalizeze procedura administrativă prevăzută de lege, la data de 26 mai 2004, reclamanţii s-au adresat Tribunalului Bucureşti, în baza Legii nr. 10/2001, solicitarea lor având acelaşi obiect ca şi notificarea adresată pârâtului la data de 6 august 2001.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de plată al despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Din dispoziţiile legale citate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
Cazul dedus recursului de faţă pune în discuţie situaţia în care lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă acesteia, care, fie din neglijenţă, fie din rea-voinţă, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoanele îndreptăţite. O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze, în nici un caz, interesele persoanelor îndreptăţite şi nici să le lipsească de posibilitatea de a-şi apăra în justiţie drepturile recunoscute de lege.
Dacă persoana notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptăţite şi nici ulterior, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind atacarea dispoziţiei sau deciziei care cuprinde oferta de restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipseşte, iar prevederile respective au caracter special, fiind de strictă interpretare şi, deci, nesusceptibile de aplicare prin analogie.
Deşi legislatorul nu a reglementat în mod expres situaţia în care persoana deţinătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr. 10/2001, totuşi cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, fie ca persoana juridică deţinătoare să fie obligată să emită (să pronunţe) un răspuns prin decizie sau dispoziţie motivată, deoarece o atare obligaţie rezultă din lege, fie ca, odată ce persoana îndreptăţită şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite de lege, instanţa judecătorească să se pronunţe asupra cererii de restituire a nemişcătorului sau pentru acordarea de alte măsuri reparatorii, aşa cum s-a cerut prin notificare. Dar şi într-un caz şi în celălalt, instanţa judecătorească competentă este secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.
Situaţia în care persoana juridică notificată nu emite Decizia sau dispoziţia motivată şi refuză, astfel, să finalizeze procedura administrativă instituită de lege nu poate determina concluzia existenţei unei alte competenţe materiale în soluţionarea cauzei, câtă vreme prin refuzul emiterii deciziei sau dispoziţiei, atitudinea omisivă a persoanei juridice notificate, atrage competenţa instanţei abilitate să cenzureze actul însuşi, respectiv tribunalul, secţia civilă.
Faţă de cele ce preced şi cum, în speţă, instanţa de apel, declarându-se necompetentă, a decis contrariul, contrazicându-şi în mod nejustificat, intempestiv şi nemotivat propria măsură de anulare a sentinţei şi de reţinere a cauzei pentru evocarea fondului, se impune admiterea recursului declarat de reclamanţi, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii P.M., MP şi P.D. împotriva deciziei civile nr. 162 din 25 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9154/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9052/2006. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
