ICCJ. Decizia nr. 921/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 921.
Dosar nr. 28284/1/200.
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2001 la Tribunalul Buzău, ulterior precizată (filele 51 şi 63 din dosarul de fond), reclamanţii S.N.M., M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O. şi S.A. au chemat în judecată pe pârâtele: SC R. SA Merei, prin lichidator judiciar SC E. SRL Buzău, cu sediul în Buzău, judeţul Buzău şi SC V. SRL cu sediul în Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
1) - anularea deciziei nr. 21/10 din 27 septembrie 2001 emisă de SC R. SA Merei.
2) - obligarea pârâtei SC R. SA Merei să-i despăgubească cu suma de 170.970.000 lei reactualizată în raport cu indicele de inflaţie anual până la plata efectivă, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile care serveau procesului de vinificaţie şi de conservare a vinului, precum şi cu suma de 300.000.000 lei reprezentând contravaloarea celor 3 construcţii demolate pe care aceasta a edificat o hală de producţie;
3) - constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1612 din 12 mai 1999 (prin care pârâta SC R. SA Merei a vândut pârâtei SC V. SRL suprafaţa de 5206 mp precum şi o construcţie de 3 camere) şi nr. 876 din 31 martie 2000 (prin care prima pârâtă a vândut celei de a doua pârâte suprafaţa de 6347 mp; crama în suprafaţă de 336 mp; pivniţa, magazia şi anexe gospodăreşti, bunuri (suprafaţa de teren şi construcţii) pe care deja la redobândiseră prin sentinţa civilă nr. 1342/1918, bunuri situate în satul Zoreşti, comuna Verneşti, judeţul Buzău.
4) - obligarea pârâtei SC R. SA Merei să le lase în deplină proprietate şi posesie un imobil-casă de locuit, compus din 10 camere şi dependinţe (aşa cum era alcătuit în anul 1952 la data preluării abuzive); crama în suprafaţa de 336 mp construită din cărămidă şi învelită cu tablă sub nivelul pământului; pivniţa în suprafaţă de 18 mp; magazia în suprafaţă de 14 mp; fântâna; curtea aferentă imobilului în suprafaţă de 1200 mp; toate situate în satul Zoreşti, comuna Verneşti, judeţul Buzău;
5) - obligarea pârâtei SC V. SRL să le plătească o chirie de 470.000.000 lei, cerere la care, însă, reclamanţii au renunţat la data de 28 ianuarie 2002 conform petiţiei de la fila 51 dosar 2147/2001).
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin Decizia nr. 21/10 din 27 septembrie 2001 emisă de directorul general al SC R. SA Merei în temeiul Legii nr. 10/2001, le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului „Vila Zorilor" situat în satul Zoreşti, comuna Verneşti, judeţul Buzău, cu motivarea că imobilul solicitat prin notificare a fost deja restituit acestora prin sentinţa civilă nr. 1342 din 2 februarie 1998 a Judecătoriei Buzău, susţinând că această decizie este însă netemeinică şi nelegală întrucât prin hotărârea judecătorească invocată le-au fost restituite numai o parte din bunurile solicitate prin notificare şi anume: o casă compusă din 5 camere, cu anexele gospodăreşti şi curte, situată în comuna Verneşti, satul Zoreşti, judeţul Buzău.
Prin notificare au solicitat restituirea imobilului „Vila Zorilor" situată în comuna Verneşti, satul Zoreşti, judeţul Buzău compusă din 10 camere şi dependinţe, cu terenul aferent de 23.894 mp; grădina de legume în suprafaţă de 1200 mp şi anexele gospodăreşti formate din: cramă în suprafaţă de 336 mp, pivniţă, magazie şi puţ, precum şi bunurile mobile ce au servit procesului de vinificaţie ce au fost consemnate în procesul-verbal de preluare al Băncii de Stat din anul 1952 sau contravaloarea acestora.
Timp de 3 ani, pârâta SC R. SA Merei s-a opus să fie puşi în posesie cu bunurile revendicate, iar în anul 2000 a vândut şi bunurile mobile ce le-au aparţinut şi care serveau procesului de vinificaţie, bunuri evaluate de expertul D.I. la suma de 170.970.000 lei.
Reclamanţii au mai precizat că au cerut despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 pentru cele 3 construcţii demolate (respectiv: o construcţie cu o suprafaţă construită de 65 mp; o altă construcţie construită pe 185 mp, ambele au servit ca locuinţe pentru muncitorii sezonieri; un grajd de 165 mp) şi pe locul cărora pârâta SC R. SA Merei a construit o hală de producţie.
Pârâta SC V. SRL Bucureşti a cumpărat de la pârâta SC R. SA Merei bunurile proprietatea lor, pe care le-au redobândit prin sentinţa civilă 1342 din 2 februarie 1958 a Judecătoriei Buzău.
În fine, reclamanţii au mai arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1612 din 26 mai 1999 pârâta SC V. SRL a cumpărat de la prima pârâtă suprafaţa de 5206 mp din curtea lor şi o construcţie din 3 camere care iniţial adăpostea cazanul de ţuică cu o capacitate de 400 l, iar prin contractul nr. 876 din 31 martie 2000 a mai cumpărat 6347 mp din curte, crama, pivniţa şi magazia. Atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au fost de rea-credinţă, în condiţiile în care primul contract s-a încheiat când procesul se afla pe rolul Tribunalului Buzău, iar cel de al doilea, când se judeca apelul la contestaţia la executare.
Fiind astfel investit, Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr. 77 din 7 martie 2002, a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat-o pe pârâta SC R. SA Merei să facă reclamanţilor o ofertă de restituire prin echivalent conform art. 24 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele demolate, respectiv: pentru o casă de servitori de 65 mp; o casă de servitori de 185 mp şi un grajd în suprafaţă de 168 mp.
A respins celelalte capete de cerere şi a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei SC V. SRL Bucureşti la despăgubiri în sumă de 470.000.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că Decizia de respingere a cererii de restituire în natură a bunurilor imobile existente în prezent este justificată întrucât acestea au fost restituite reclamanţilor pe calea dreptului comun, prin sentinţa civilă nr. 1342 din 2 februarie 1998 a Judecătoriei Buzău iar la apariţia Legii nr. 10/2001 nu se mai aflau în nuda proprietate a pârâtei.
Cu privire la bunurile mobile instanţa a reţinut că ele au aparţinut lui M.M. şi nu lui A.M., ai cărui moştenitori sunt reclamanţii şi că pârâta SC R. SA Merei are obligaţia să le facă reclamanţilor ofertă de restituire prin echivalent pentru construcţiile demolate.
Referitor la cererea privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au produs nici o probă din care să rezulte că ele a fost încheiate cu încălcarea legilor în vigoare şi cu rea-credinţă din partea părţilor contractante.
Prin Decizia civilă nr. 72 din 17 iulie 2006, Curtea de Apel Ploieşti, a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat sentinţa instanţei de fond şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii iar Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 1412 din 8 aprilie 2003, l-a admis, a casat Decizia civilă nr. 72 din 17 iulie 2002 Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa supremă a reţinut că soluţia instanţei de apel de a desfiinţa sentinţa primei instanţe şi de a trimite cauza spre soluţionare Tribunalului Buzău pentru a pune în discuţia părţilor incidenţa dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a dispune disjungerea capetelor de cerere din acţiune potrivit dreptului comun şi de a declina competenţa soluţionării acestora în favoarea judecătoriei şi de a dispune suspendarea judecăţii capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 21/2001 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii de drept comun, nu îşi găseşte un fundament legal în prevederile art. 294-298 C. proc. civ., întrucât, în virtutea efectului devolutiv al apelului, chiar Curtea de Apel Ploieşti era îndrituită să pună în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă în soluţionarea unora din capetele cererii.
Rejudecând, prin Decizia civilă nr. 333 din 25 noiembrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 77 din 7 martie 2003 a Tribunalului Buzău, precum şi cererea acestora de înfiinţare a unui sechestru asigurător asupra halei de producţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 lit. a) din Legea nr. 10/2001, constatându-se că nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor existente deoarece ele sunt preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.
Instanţa de apel a mai avut în vedere şi faptul că nu toate imobilele solicitate se află în posesia pârâtei SC R. SA Merei, deoarece pentru imobilul compus din 10 camere, denumit „Vila Zorilor", reclamanţii au fost puşi în posesie, iar suprafeţele de 5206 mp, 6347 mp şi imobilele: cramă cu beci, magazie şi bunurile mobile au făcut obiectul contactelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâta SC R. SA Merei şi pârâta SC V. SRL.
Un alt considerent pentru care nu se poate dispune restituirea în natură şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor demolate sau înstrăinare constă în faptul că retrocedarea construcţiilor de orice fel aparţinând exploataţiilor agricole trecute în proprietatea statului se poate face numai în condiţiile şi cu procedura prevăzută de Legea nr. 1/2000 şi nu în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii şi prin Decizia nr. 5618 din 14 octombrie 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, l-a admis, a casat Decizia civilă nr. 333 din 25 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa supremă a reţinut că instanţele nu au lămurit identitatea imobilelor solicitate cu cele cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor. Prin actul de vânzare-cumpărare al autorului reclamanţilor, A.M., acesta a dobândit proprietatea asupra imobilelor situate în comuna Valea Teancului, judeţul Buzău, iar prin notificare reclamanţii s-au referit la imobilele situate în comuna Verneşti, satul Zoreşti, judeţul Buzău.
S-a mai reţinut că instanţele ar fi trebuit să determine în ce măsură imobilul casă de locuit solicitat „Vila Zorilor" este unul şi acelaşi cu cel restituit prin sentinţa civilă nr. 1342 din 2 februarie 19998 a Judecătoriei Buzău.
De asemenea, un alt aspect pe care instanţele ar fi trebuit să-l lămurească este acela al titlului cu care bunurile în discuţie au fost preluate de către stat precum şi al momentului la care aceste bunuri au fost preluate, această problemă prezentând importanţă pentru soluţionarea capătului de cerere privind restituirea terenului, deoarece, în funcţie de acesta se poate determina în ce măsură sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale legilor fondului funciar.
S-a mai reţinut că instanţele ar fi trebuit să determine şi persoana sau persoanele de la care s-a făcut preluarea de către stat, în condiţiile în care autorul reclamanţilor a decedat în anul 1946, an în care a intervenit un partaj voluntar între descendenţii acestuia şi urmare partajului, o parte din bunuri au fost atribuite descendenţilor, iar o altă parte, a rămas în coproprietate.
S-a mai apreciat că un alt aspect ce ar fi trebuit clarificat este acela al unităţii deţinătoare şi să dispună în consecinţă.
În fine, instanţa supremă, a mai reţinut că instanţele ar fi trebuit ca în funcţie de menţiunile din actul de partaj voluntar, să verifice în ce măsură bunurile mobile solicitate de reclamanţi mai există la unitatea deţinătoare şi să dispună în consecinţă.
Pentru considerentele expuse, instanţa supremă a reţinut, că instanţa de apel nu a stabilit deplin starea de fapt, fiind necesară administrarea de probe pentru lămurirea împrejurărilor menţionate.
Rejudecând, prin Decizia civilă nr. 970 din 29 iunie 2005 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 77 din 7 martie 2002 a Tribunalului Buzău.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a apreciat că soluţia instanţei de fond este justă în condiţiile în care reclamanţii nu au dovedit că imobilul în litigiu, „este altul decât cel ce a fost restituit printr-o altă hotărâre judecătorească" şi că întrucât reclamanţii au refuzat să efectueze probatorii prin care să facă dovada celor ordonate prin Decizia de casare a instanţei supreme, duce la concluzia că susţinerile formulate de aceştia sunt neîntemeiate şi în mod corect au fost respinse.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs reclamanţii: M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O., S.A. şi S.N.M., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamanţii invocă nulitatea deciziei atacate întrucât aceasta nu este motivată, instanţa de fond nesocotind dispoziţiile date de instanţa supremă prin Decizia de casare, care erau obligatorii pentru instanţa de trimitere, aceasta motivând respingerea apelului doar pe considerentul că reclamanţii nu au fost de acord cu efectuarea unei expertize, fără însă a analiza motivele de apel şi probele existente cu referire la aspectele vizate prin Decizia de casare nr. 5618 din 14 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Depun la dosar înscrisuri pe aspectele vizate prin Decizia instanţei supreme menţionate, precum şi două rapoarte de expertiză tehnică judiciară efectuată în altă cauză şi schiţele imobilului.
Recursul este fondat.
Motivul de recurs invocat, fiind de ordine publică, putea fi invocat din oficiu şi de către instanţă.
Se constată că hotărârea instanţei de apel nu a fost motivată în fapt şi în drept în conformitate cu cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. aşa încât, pe calea controlului judiciar, Curtea să poată analiza justeţea acesteia.
Or, nerespectarea acestei cerinţe legale conduce, în spiritul textului de lege menţionat, la nulitatea absolută a hotărârii judecătoreşti „ce nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
În speţă, hotărârea atacată nu este motivată în fapt şi în drept, ea nu reprezintă un răspuns la motivele de apel formulate de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 77 din 7 martie 2002 a Tribunalului Buzău, cu referire la dispoziţiile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare nr. 5618 din 14 octombrie 2004, care erau obligatorii pentru instanţa de apel conform art. 315 alin. (1), C. proc. civ.
Aprecierea instanţei de apel în sensul că „reclamanţii nu au făcut dovada că imobilul ce face obiectul prezentei cauze este altul decât cel ce a fost restituit printr-o altă hotărâre judecătorească şi că „reclamanţii refuzând să efectueze probatorii prin care să facă dovada celor ordonate pe linia deciziei de casare, duce la concluzia că susţinerile formulate de aceştia sunt neîntemeiate", nu reprezintă o motivare în spiritul art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
De reţinut este faptul că reclamanţii nu trebuiau să dovedească că imobilul ce face obiectul prezentei cauze este „altul" decât cel restituit printr-o hotărâre anterioară, în condiţiile în care aceştia au susţinut că imobilul solicitat este unul şi acelaşi cu cel restituit prin sentinţa civilă nr. 1342 din 2 februarie 1998 a Judecătoriei Buzău, situat în satul Zoreşti, comuna Verneşti, judeţul Buzău, fostă comuna Valea Teancului (fila 78 dosar recurs). Imobilul este compus din 10 camere, din care doar 5 camere le-au fost restituite prin hotărârea menţionată, restul de 5 camere formând obiectul prezentei judecăţi.
Drept urmare, Decizia pronunţată de instanţa de apel este nulă, s-a făcut o judecata formală, aşa încât, se va admite recursul conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va casa Decizia şi se va trimite cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe.
Cu prilejul rejudecării instanţa de trimitere va avea în vedere şi înscrisurile depuse în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii: M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O., S.A. şi S.N.M. împotriva deciziei civile nr. 970 din 29 iunie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 77 din 7 martie 2002 a Tribunalului Buzău.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 918/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 921/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
