Drept de autor. Traducerea și publicarea unei lucrări prin încălcarea dreptului de autor, acordat prin contract de licență exclusivă unei alte edituri
Comentarii |
|
Potrivit art. 7 și art. 8 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, constituie obiect al dreptului de auto, atât operele originale de creație intelectuală, cât și operele derivate, cum sunt traducerile.Utilizarea operei de creație intelectuală, înțelegând prin aceasta și dreptul de a realiza o operă derivată și de a o edita în condițiile art. 48 din lege, se poate realiza numai cu acordul autorului operei sau persoanei căreia i-a fost transmis dreptul de autor.Totodată, beneficiază de protecția Legii nr. 8/1996 și operele realizate anterior intrării sale în vigoare, conform art. 149 .
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 3362 din 30 Martie 2006
La 14 ianuarie 2002, reclamanta SC H. SA București a chemat în judecată pârâta SC G. SRL Cluj-Napoca, cerând să se constate că este titulara exclusivă a dreptului de traducere, reproducere și difuzare a operei literare "Sein und zeit" ("Fire și timp"), având ca autor pe Martin Heidegger și că pârâta a încălcat aceste drepturi.
Ca atare, solicită ca pârâta să fie obligată să înceteze, de îndată, tipărirea și comercializarea acestei opere, să retragă de pe piață toate exemplarele lucrării pe care le-a tipărit sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 100 milioane de lei/zi de întârziere precum și să fie obligată să îi predea, în vederea distrugerii, toate exemplarele tipărite.
Totodată, reclamanta a cerut să se încuviințeze publicarea hotărârii judecătorești de admitere a cererii pe cheltuiala pârâtei.
în motivarea cererii reclamanta a arătat că a încheiat la data de 11 ianuarie 1995 cu societatea germană M.N.V.G.&Co.KG un contract prin care i s-a acordat o licență exclusivă de publicare în limba română a lucrării, pe o perioadă de 48 de luni prelungite cu încă doi ani, convenție în baza căreia a încheiat un contract de traducere a lucrării cu domnul G.L.
Arată reclamanta că, în cursul anului 2001, a constatat apariția în librăriile din întreaga țară a lucrării, tradusă și distribuită în limba română, fără a avea un asemenea drept, de SC E.G. SRL Cluj-Napoca, sens în care în raport de dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996 se impune admiterea cererii deduse judecății.
Prin sentința civilă nr. 83 din 11 februarie 2002 Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ a admis acțiunea astfel cum a fost formulată.
în motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanta este titulara exclusivă a dreptului de traducere, reproducere și difuzare în limba română a operei "Sein und zeit" de Martin Heidegger, iar pârâta i-a încălcat acest drept, caz în care, în temeiul art. 139 alin. (2) raportat la art. 48 și urm. din Legea nr. 8/1996 se impune admiterea acțiunii.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, invocând necompetența teritorială a Tribunalului București de a soluționa cauza, iar pe fondul procesului nelegalitatea hotărârii, susținând că numai printr-o interpretare eronată a clauzelor contractuale, prima instanță a reținut că reclamanta ar avea exclusivitate cât privește dreptul de a traduce, reproduce și difuza opera în litigiu, prin contractul invocat aceasta dobândind doar "licența exclusivă pentru publicarea lucrării".
Pârâta susține că a procedat la publicarea operei în baza acordului dat de Editura V.C., care a publicat opera completă a autorului și are drepturi asupra acesteia, caz în care, în mod eronat, s-a reținut că ar fi încălcat dreptul dobândit de reclamantă cu consecința admiterii acțiunii.
Prin decizia civilă nr. 27 din 24 ianuarie 2003 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a respins apelul ca nefondat.
în motivarea deciziei s-a reținut că excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București nu poate fi primită întrucât nu a fost invocată în termenul și condițiile prevăzute de art. 118 și art. 136 C. proc. civ., anume în fața primei instanței și până la prima zi de înfățișare.
Cât privește fondul procesului, instanța a reținut că apelanta, prin probatoriul administrat, nu a dovedit că ar fi avut acordul titularului dreptului de autor pentru traducerea, reproducerea și difuzarea lucrării, respectiv că Editura V.C. ar fi titulara unui astfel de drept pe care i l-ar fi transmis în mod valabil, caz în care sentința primei instanțe este legală și temeinică.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, care, motivând, reiterează apărarea privind greșita interpretare de către instanțele de fond a clauzelor contractului în baza căruia reclamanta pretinde că a dobândit un drept de exclusivitate cu privire la opera în litigiu și afirmă că atâta timp cât a avut acordul domnului Hermann Heidegger, fapt dovedit cu înscrisurile depuse era îndreptățită să traducă și să publice lucrarea.
Recurenta a mai susținut că opera în litigiu, fiind publicată în anul 1990, nu beneficiază de protecția prevăzută de Legea nr. 8/1996 pentru ca, în finalul recursului, să afirme, în contradicție cu prima parte a recursului că în speță erau incidente dispozițiile art. 147 din Legea nr. 8/1996.
Analizând criticile recurentei, înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente.
Opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 iar, potrivit art. 7 și art. 8 din lege constituie obiect al dreptului de autor, atât operele originale de creație intelectuală, cât și operele derivate, cum sunt traducerile.
Utilizarea operei de creație intelectuală, înțelegând prin aceasta și dreptul de a realiza o operă derivată și de a o edita în condițiile art. 48 din lege, se poate realiza numai cu acordul autorului operei sau persoanei căreia i-a fost transmis, în condițiile legii, dreptul de autor.
Or, în speță, titularul dreptului de autor asupra operei "Sein und zeit" este Herman Heidegger, administrator al moștenirii autorului acesteia Martin Heidegger, aspect necontestat de către părțile litigante.
Potrivit memorandumului privind contractul încheiat la 11 ianuarie 1995, M.N.V.G.&Co.KG, societate care are consimțământul proprietarului operei, a acordat reclamantei "licență exclusivă pentru publicarea în copertă și/sau pe hârtie, în limba română a lucrării intitulate: Martin Heidegger-Sein und Zeit, pe o durată de timp, în condițiile patrimoniale prevăzute în contract în baza căruia editura românească a încheiat , la data de 20 februarie 1996, un contract de editare-traducere a lucrării cu autorul G.L.
în baza contractului menționat, proprietarul operei a cedat reclamantei, adică a editorului și dreptul de a autoriza traducerea și adaptarea operei, în sensul art. 49 din lege, stipulându-se, în mod expres că "traducerea lucrării va fi efectuată cu bună credință și acuratețe(...)". Așa fiind, cum reclamanta a dobândit un drept protejat de Legea nr. 8/1996, anume un drept exclusiv de a publica, în România, lucrarea tradusă în limba română și, cum pârâta a tradus și distribuit pe piață lucrarea fără a avea un asemenea drept, în mod just, instanțele de fond au reținut că reclamanta justifica interes în promovarea cererii deduse judecății, sub acest aspect fiind irelevant faptul că proprietarul operei, la rândul său, nu a înțeles să o acționeze în judecată pentru despăgubiri.
Apărarea pârâtei, reiterată prin recurs, în sensul că, ar fi dobândit dreptul de traducere și de publicare asupra operei în litigiu, de la titularul drepturilor de autor, Martin Heidegger nu poate fi primită pentru următoarele considerente.
Prin înscrisurile depuse la dosar rezultă că, într-adevăr, pârâta a purtat o corespondență cu Herman Heidegger, fără însă ca, din cuprinsul înscrisurilor invocate prin recurs să rezulte că acesta și-ar fi dat acordul privind traducerea și publicarea de către aceasta a operei.
Dimpotrivă, în cuprinsul corespondenței relevate în cauză, Hermann Heidegger, arată că "ceea ce a negociat editura mea germană N. a avut întotdeauna deplinul meu acord" și că editura sa N., precum și alte edituri, trebuie să respecte contractele încheiate între ele și nu înțelege să intervină în conflictul ivit între editurile românești.
Așa fiind, cum însuși proprietarul recunoscut al operei își manifestă acordul pentru contractul încheiat de editura sa, N. cu Editura H. București și cum recurentă nu poate prezenta un contract valabil încheiat cu acesta sau cu o altă editură căruia proprietarul să-i fi conferit dreptul de a utiliza opera, în mod corect, instanțele de fond au reținut că aceasta se face vinovată de încălcarea dreptului dobândit de reclamantă, cu consecința obligării la plata de despăgubiri.
Pentru considerentele de fapt și de drept arătate, recursul dedus judecății este nefondat și a fost respins ca atare.
Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere că, potrivit art. 149 alin. (2) din lege, beneficiază de protecția acestei legi și operele realizate anterior intrării sale în vigoare, în condițiile prevăzute de alin. (1), iar dispoziția art. 147, invocată în recurs, nu se aplică raportului dedus judecății în prezenta cauză.
← Imobil preluat în mod abuziv de stat. Restituire în natură a... | Acțiune pentru acordarea de măsuri reparatorii, constând în... → |
---|