Imobil preluat în mod abuziv de stat. Restituire în natură a imobilului. Instituirea unui drept de retenție al deținătorului asupra imobilului, până la achitarea contravalorii îmbunătățirilor
| Comentarii |
|
Invocând dreptul de retenție, creditorul poate refuza să restituie un bun al debitorului, până ce debitorul nu-i plătește tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun. Pe lângă cazurile prevăzute de lege, practica judiciară recunoaște un drept de retenție posesorului de bună-credință al unui imobil, până la restituirea cheltuielilor necesare și utile făcute asupra lucrului.În speță, nu este îndeplinită condiția bunei-credințe a posesorului, deoarece preluarea de la fostul proprietar s-a efectuat doar faptic, fără nici un titlu, or, în atare situație, nimic nu împiedica pe posesor să verifice cu precauție statutul juridic al imobilului, mai înainte de efectuarea unor îmbunătățiri costisitoare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 4336 din 3 Mai 2006
La 12 mai 2000, reclamanta M.A. a chemat în judecată Tribunalul Călărași și SC Praser SA Călărași, solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie un imobil situat în Călărași, compus din teren și construcții. Reclamanta a mai cerut ca, până la eliberarea imobilelor, pârâții să fie obligați să încheie contract de închiriere.
în cuprinsul acțiunii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea fostei proprietare de la care imobilul a fost preluat abuziv de către stat.
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ.
învestită cu judecarea acțiunii, Judecătoria Călărași, prin sentința civilă nr. 2390 din 1 iunie 2000, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Călărași.
Soluționând litigiul în primă instanță, Tribunalul Călărași, prin sentința civilă nr. 522 din 27 octombrie 2000, a admis în parte acțiunea și a obligat Tribunalul Călărași să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul compus din construcție și 524 mp teren și a respins capătul de cerere privind obligarea tribunalului la încheierea contractului de închiriere. Prin aceeași sentință s-a luat act că reclamanta a renunțat la judecata acțiunii împotriva pârâtei SC Praser SA Călărași și a fost admisă cererea reconvențională formulată de Tribunalul Călărași, cu consecința obligării reclamantei la plata sumei de 5.656.969.331 de lei reprezentând valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului. De asemenea, prin sentință, s-a stabilit în favoarea Tribunalului Călărași dreptul de retenție asupra imobilului, până la achitarea valorii îmbunătățirilor.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 153/A din 26 martie 2001, a admis apelul declarat de reclamanta M.A., a desființat sentința civilă a tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. în considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că admiterea cererii reconvenționale nu a fost motivată prin sentință, de vreme ce din probele dosarului nu rezultă în ce au constat îmbunătățirile aduse imobilului, valoarea acestora și modul de calcul al reactualizării sumelor pretinse prin cererea reconvențională.
După înregistrarea dosarului la Tribunalul Călărași, Curtea Supremă de Justiție, prin încheierea din 23 ianuarie 2002, a strămutat judecarea pricinii la Tribunalul Buzău.
Rejudecând pricina, după ce a completat probele administrate, Tribunalul Buzău, secția civilă, prin sentința nr. 299 din 26 mai 2003, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat Tribunalul Călărași să lase reclamantei în plină proprietate și posesie imobilul revendicat, a luat act de renunțare la judecata acțiunii formulate de reclamantă împotriva SC Praser SA Călărași și a respins capătul de cerere referitor la încheierea contractului de închiriere. Prin aceeași sentință, Tribunalul Buzău a admis cererea reconvențională formulată de Tribunalul Călărași și, în consecință, a obligat reclamanta la plata sumei de 5.656.969.311 lei, despăgubiri constând în îmbunătățiri și adăugiri la imobilul în litigiu și, de asemenea, a instituit în favoarea pârâtului un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea de către reclamantă a despăgubirilor. Cererile de completare a acțiunii, prin care, la 9 octombrie 2001, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Justiției au fost respinse.
Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 515 din 23 decembrie 2003, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și de pârâții Tribunalul Călărași și Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 299 din 26 mai 2003 a Tribunalului Buzău.
împotriva deciziei Curții de Apel Ploiești, au declarat recurs, reclamanta și pârâții Tribunalul Călărași și Ministerul Justiției.
Prin recursul declarat, reclamanta a susținut că cererea reconvențională trebuia respinsă, deoarece nu a fost timbrată, este nelegală, nedovedită și inadmisibilă.
Ministerul Justiției, motivându-și recursul, a susținut, în esență, că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, sub aspectul despăgubirilor, deoarece acestea trebuia să fie stabilite la suma de 8.064.132.186 lei, cât a stabilit expertul desemnat de instanță, cu aplicarea indicelui de inflație până la data executării hotărârii, fie la suma de 10.266.178.856 lei, rezultată din actele contabile, sumă, de asemenea, indexabilă până la executarea hotărârii.
Tribunalul Călărași, prin recursul declarat, a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a pronunțat decizia cu aplicarea greșită a legii, deoarece despăgubirile, reprezentând valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului, trebuia să fie indexate în funcție de rata inflației, iar, pe de altă parte, cu prilejul rejudecării procesului, nu au fost respectare îndrumările, cu caracter obligatoriu, date prin decizia nr. 153/A/2001 a Curții de Apel București.
Recursul declarat de reclamantă este întemeiat în sensul considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
Imobilul, aflat, în prezent, în litigiu a fost proprietatea M.M. Cu actele de stare civilă depuse la dosar și cu certificatul de moștenitor eliberat de notar la 20 noiembrie 1997, reclamanta a dovedit că este moștenitoarea fostului proprietar.
întrucât imobilul a fost preluat, în mod abuziv, în anul 1953, instanțele au hotărât, corect, că reclamanta, în calitate de moștenitor al fostului proprietar, este îndreptățită să revendice imobilul în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Tribunalul Călărași, care deține imobilul de mai mulți ani, a executat, în anul 1995, lucrări de îmbunătățiri constând în modernizarea vechii construcții și extinderea cu un corp nou de clădire și cu garaj, așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică întocmit de expert.
Lucrările de îmbunătățiri au sporit, neîndoielnic, valoarea imobilului revendicat, așa încât proprietarul este dator, potrivit art. 494 C. civ., a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, așa cum au hotărât, în mod justificat, instanța de fond și instanța de apel.
Valoarea la care este îndreptățit pârâtul a fost stabilită, prin sentința civilă nr. 522/2000 a Tribunalului Călărași, la suma de 5.656.969.331 lei. Această sentință a fost casată de Curtea de Apel București ca o consecință a admiterii apelului ce a fost exercitat numai de către reclamantă.
Potrivit art. 296 și art. 316C. proc. civ., apelantului sau, după caz, recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, așa încât, cu deplin temei, cu prilejul rejudecării procesului în fond și în apel, instanțele nu au putut crea reclamantei o situație mai grea, prin obligarea la plata unei valori mai mari, cum au cerut pârâții.
Examinarea acestor dispoziții din codul de procedură civilă conduce la concluzia că nu sunt întemeiate recursurile declarate de pârâți prin care s-a susținut că reclamanta trebuia să fie obligată la despăgubiri de 8.064.132.186 lei, sau chiar de 10.266.178.856 lei, cum s-a propus într-o variantă a raportului de expertiză tehnică, sume care să fie indexabile până la executarea hotărârii.
Este adevărat că, în considerentele deciziei nr. 153/A din 26 martie 2001 a Curții de Apel București, s-a arătat, ca o consecință a desființării sentinței primei instanțe, că instanța de trimitere, în exercitarea rolului activ, va pune în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize tehnice având drept obiectiv stabilirea îmbunătățirilor, caracterul și valoarea acestora. Cu prilejul rejudecării în fond a procesului, Tribunalul Buzău a dispus efectuarea unei expertize tehnice cu obiectivul menționat în considerentele deciziei din 26 aprilie 2001, respectând, astfel, îndrumările, cu caracter obligatoriu, ale instanței ierarhic superioare. Soluționând însă pricina, nici prima instanță, care a rejudecat procesul, nici instanța de apel nu puteau crea reclamantei, în propria cale de atac o situație mai grea, așa că nu puteau obliga reclamanta la plata unei sume de bani mai mari decât cea stabilită inițial, fără administrarea probei cu expertiză tehnică, de către Tribunalul Călărași.
Cu privire la instituirea dreptului de retenție susținerile făcute de reclamantă, prin recursul declarat, sunt, însă, întemeiate.
Invocând dreptul de retenție, creditorul poate refuza să restituie un bun al debitorului, până ce debitorul nu-i plătește tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun. Prin lege sunt reglementate mai multe cazuri în care creditorul poate invoca dreptul de retenție, cum sunt: vânzătorul asupra lucrului vândut până la plata prețului, depozitarul până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea bunului depozitat, comoștenitorul asupra imobilului supus raportului pentru îmbunătățiri, locatarul asupra imobilului închiriat până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar conform legii ș.a.
Pe lângă cazurile prevăzute de lege, practica judiciară a mai recunoscut un drept de retenție posesorului de bună credință al unui imobil până la restituirea cheltuielilor necesare și utile făcute asupra lucrului.
în litigiul dedus judecății nu este îndeplinită condiția bunei credințe a posesorului, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, preluarea de la fostul proprietar s-a efectuat doar faptic, fără nici un titlu, or, în atare situație, nimic nu împiedica pe posesor să verifice cu precauție statutul juridic al imobilului, mai înainte de efectuarea unor îmbunătățiri costisitoare. în consecință, sub aspectul instituirii dreptului de retenție, recursul reclamantei va fi admis și va fi modificată, în parte, decizia instanței de apel în sensul că va fi admis apelul reclamantei și va fi schimbată în parte sentința Tribunalului Buzău, prin înlăturarea dispoziției de instituire a dreptului de retenție.
Nu sunt întemeiate celelalte susțineri din recursul reclamantei și anume cele prin care s-a cerut că reconvenționala să fie respinsă deoarece nu a fost timbrată și este nelegală, nedovedită și inadmisibilă.
Cererea reconvențională, așa cum a fost formulată, este scutită de taxa de timbru prin dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, așa încât, în mod corect, instanțele nu au cerut timbrarea acestei cereri.
Pretențiile formulate prin cererea reconvențională au acoperire legală în dispozițiile Codului civil, așa cum s-a motivat mai sus și au fost dovedite prin raportul de expertiză tehnică, întocmit în urma examinării actelor pe baza cărora au fost executate lucrările de îmbunătățiri.
Nu poate fi acceptat argumentul recurentei reclamante că cererea reconvențională nu este admisibilă întrucât, potrivit Legii nr. 10/2001, obligația de a-l despăgubi pe posesorul imobilului revine statului. Legea nr. 10/2001, prin care a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a fost adoptată ulterior sesizării justiției în prezentul litigiu, așa încât dispozițiile acestei legi nu pot retroactiva.
întrucât recursurile declarate de pârâți nu sunt întemeiate, pârâții vor fi obligați în temeiul art. 274 C. proc. civ., să plătească reclamantei cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de avocat, micșorate în raport cu admiterea parțială a motivelor de recurs.
| ← Imobil preluat în mod abuziv de stat în baza Decretului nr.... | Drept de autor. Traducerea și publicarea unei lucrări prin... → |
|---|
