ICCJ. Decizia nr. 1048/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 1 august 2002, reclamanta G.B. a chemat în judecată pe pârâți Primăria Municipiului București, SC A. SA, T.S. și T.M. cerând să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 1011 din 22 iulie 1977 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, prin care imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat, a contractului de vânzare- cumpărare intervenit între SC A. SA și chiriașii T.S. și T.M., cu consecința reveniri imobilului în patrimoniul Primăriei Municipiului București și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea acesteia să îi restituie în natură imobilul, prin dispoziție motivată și efectuarea cuvenitelor modificări în registrul de publicitate imobiliară.
în motivarea cereri reclamanta a arătat că imobilul în litigiu, pe care l-a dobândit în proprietate prin contractul autentificat sub nr 839/1953, i-a fost preluat de stat în mod abuziv, în procedura reglementată prin Decretul nr. 223/1977 și fără plata unei despăgubiri, pentru ca, ulterior, să îl înstrăineze cu rea credință chiriașilor, caz în care, actul de înstrăinare, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este lovit de nulitate absolută.
Așa fiind, reclamanta a solicitat, în aplicarea art. 1,art. 9, și art. 20 din Legea nr. 10/2001, ca pârâta Primăria Municipiului București să îi restituie în natură imobilul, anume apartamentul nr. 5 situat în București.
Pârâții au invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului de a judeca pricina în primă instanță, motivat de faptul că, după aprecierea lor reclamanta a investit instanța cu judecata unei cereri în revendicare formulată pe calea dreptului comun, caz în care, față de valoarea obiectului, competența de soluționare a cauzei revine judecătoriei, excepția lipsei calității procesuale a pârâtei Primăriei Municipiului București, apreciind că în cauză o asemenea calitate are Municipiul București, precum și excepția autorități de lucru judecat, în raport de mențiunile sentinței civile nr. 15934/1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, menținută prin decizia civilă nr. 3536/A/2000 a Tribunalului București și decizia civilă nr. 1286/2001 a Curții de Apel București.
Prin încheierea din 29 septembrie 2003, tribunalul a respins excepția autorități de lucru judecat, reținând că temeiul juridic al procesului finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 15934/1999 a Judecătoriei sectorului 2 București l-a constituit dispozițiile Legii nr 112/1995 în timp ce, în cauza dedusă judecății, termenul juridic îl constituie dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 870 din 27 octombrie 2003, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis acțiunea dedusă judecății, astfel cum a fost precizată, și a constat nulitatea absolută a deciziei nr. 1011 din 22 iulie 1997 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 02465 din 21 ianuarie 1999 încheiat de SC A. SA cu pârâții T.S. și T.M. și a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.
Prin aceeași sentință instanța a obligat pe pârâta Primăria Municipiului București să restituie reclamantei apartamentul nr. 5 situat la et. 1 al imobilului din str. B. nr. 3.
în motivarea sentinței tribunalul a reținut că respectarea proprietății private este un principiu instituit prin protocolul adițional al CEDO, că aceste dispoziții au prioritate față de legislația internă și că atâta timp cât proprietarul a fost deposedat de imobil în mod abuziv și fără plata vreunei despăgubiri el și-a păstrat dreptul de proprietate fiind îndreptățit la restituirea în natură.
Totodată, tribunalul a reținut și faptul că atâta timp cât statul nu a dobândit cu privire la imobil în mod valabil un drept de proprietate, el nu îl putea înstrăina în mod valabil chiriașilor în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, caz în care, nevalabilitatea titlului statului atrage și nulitatea titlului cumpărătorului în condițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Municipiul București și T.S. și T.M.
în motivarea apelurilor pârâții au reiterat excepția autorității de lucru judecat și au susținut că acțiunea dedusă judecății în procedura Legii nr. 10/2001 era inadmisibilă dat fiind că reclamanții nu au urmat procedura administrativă prevăzută de acest act normativ precum și faptul că, în realitate, imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, adică prin decizia nr. 1011/1977, caz în care acesta putea fi înstrăinat în mod valabil către chiriași în procedura Legii nr. 112/1995, ambele părți fiind de bună credință la încheiere contractului de vânzare-cumpărare contestat.
Totodată, apelanții T. au susținut că în cauză erau incidente dispozițiile art 18 lit. 6 și art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, caz în care, reclamanta era îndreptățită să primească pentru imobilul în litigiu doar măsuri reparatori prin echivalent.
Prin decizia civilă nr. 1759 din 21 septembrie 2004 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelurile declarate de pârâți și a schimbat în tot sentința în sensul că, admițând excepția autorității de lucru judecat, a respins acțiunea dedusă judecăți.
în motivarea deciziei, tribunalul a reținut că în cauză este incidență excepția menționată în raport de cuprinsul sentinței civile nr. 15934 din 4 noiembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă (prin decizia civilă 3536/A din 12 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a IV a civilă) și irevocabilă (prin decizia 1286 din 4 mai 2001 a Curții de Apel București).
Astfel, instanța a apreciat că în primul litigiu, finalizat prin pronunțarea hotărârilor judecătorești menționate, judecata s-a purtat între aceleași părți, având aceleași calități, că primele două capete de cerere, anume constatarea nulități absolute a deciziei nr. 1011/1997 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 02465 din 21 ianuarie 1997, aveau același obiect cu cel din prezenta cauză și că scopul urmărit de reclamante era identic, anume redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu caz în care, în speță, sunt date elementele autorității de lucru judecat.
Cât privește temeiul juridic al cererilor, instanța de apel a reținut că în pricina dedusă judecății în prezentul dosar, numai în mod aparent invocarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ar putea reprezenta un temei juridic diferit de cel invocat în primul proces, în realitate, în ambele procese instanțele fiind chemate să verifice valabilitatea titlului statului în raport de dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, acest text de lege constituind adevăratul temei juridic în ambele procese cât privește capătul de cerere privind constatarea nevalabilității/ nulități titlului statului.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulități absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanța de apel a apreciat că este, de asemenea dată, identitatea de cauză între cele două procese, dat fiind că prin dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu se face altceva decât să se reitereze unul din principiile specifice dreptului comun, anume principiul ocrotiri bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros în materia contractelor având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Cum acest principiu a stat la baza judecății finalizată în primul proces și cum instanțele au făcut trimitere în considerentele hotărârilor inclusiv la dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, text de lege aplicabil și proceselor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii, tribunalul a apreciat că este dată autoritatea de lucru judecat și cu privire la acest capăt de cerere.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului reclamanta susține că în mod greșit instanța de apel a reținut drept cauză juridică a acțiuni deduse judecății în prezenta cauză dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispoziții interpretate de instanța de apel prin ignorarea ipotezelor prevăzute de textul de lege și, pe cale de consecință, a concluzionat în mod eronat că ar fi dată excepția autorității de lucru judecat deși cererea dedusă judecății a fost întemeiată, în principal, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Totodată, recurenta susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 47.2. din H.G. 498/2003, pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare a Legea nr. 10/2001, afirmând că prin dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a creat posibilitatea "schimbării regimului juridic al unui imobil vândut" în procedura Legii nr. 112/1995.
în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta invocă contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate referitoare la stabilirea temeiului juridic al acțiunii, mai întâi instanța reținând că acesta ar fi fundamentată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru ca mai apoi să facă trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001, reținând printr-o interpretare greșită și în contra dispozițiilor art. 47, că dispozițiile art. 46 ar fi fost aplicabile și acțiunilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 dar nu în sensul prevăzut de aceste dispoziții ci în sensul dat, pe cale de interpretare, de către instanță.
La data de 18 ianuarie 2002, la solicitarea instanței reclamanta a depus la dosar notificarea nr 2393 din 15 august 2001 Bej D.I.C. prin care a solicitat Primăriei Municipiului București, în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, restituirea imobilului în litigiu.
La data de 16 decembrie 2006, recurenta a depus precizări cu privire la obiectul și temeiul juridic al cererii deduse judecății, susținând că a investit instanțele cu judecata unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 9 și art. 20 din Legea nr. 10/2001, prin care a cerut obligarea pârâtului Municipiului București la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului în natură, urmare a constatări nulități absolute a deciziei 1011/1997 și contractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâți.
Recursul este fondat.
în drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când a fost dată cu aplicarea greșită sau încălcarea legii.
Când însă, prin aplicarea greșită a legii, instanțele au reținut a fi incidență o excepție care Ie-a împiedicat să intre în cercetarea fondului procesului, motivul de recurs mai sus arătat duce la casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Or, în cauza dedusă judecății instanța de apel a reținut, în mod greșit și cu o motivare contradictorie, că în cauză ar fi dată excepția puterii lucrului judecat în raport de mențiunile sentinței civile nr. 15.934/1999 a Judecătoriei sector 2 București.
Astfel, autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. proc. civ. are la bază regula potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
Cu alte cuvinte, principiul autorități de lucru judecat împiedică judecarea din nou a unui proces deja finalizat prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile.
Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul a înțeles însă să deroge de la mai multe principii și reguli aplicabile în cazul judecări acțiunilor reale imobiliare în procedura de drept comun.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptățite și persoanele vătămate printr-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legii li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura sentințelor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile prezentei legii.
Cu alte cuvinte, cu privire la imobilele care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 legiuitorul a înțeles să înfrângă regula potrivit căreia o cerere nu poate fi judecată decât o singură dată prevăzută de art. 1201 C. proc. civ.
Mai mult, din cuprinsul dispoziției art. 47 din lege, nu rezultă că legiuitorul ar fi înțeles să restrângă în vreun fel sfera acțiunilor care au făcut deja obiectul unei alte judecăți la unele anume, ci a înțeles să excludă autoritatea de lucru judecat a tuturor hotărârilor judecătorești prin care s-au soluționat acțiunile având ca obiect bunurile preluate în mod abuziv de stat.
Or, în speța dedusă judecății, tribunalul s-a declarat investit cu judecata unei acțiuni în restituirea în natură a unui imobil preluat de stat în procedura Decretului nr. 223/1974, preluare apreciată a fi abuzivă în sensul art. 2 lit. h) sau, după caz, lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, în raport de dispozițiile art. 47 din lege, pentru o astfel de cerere nu se putea reține că ar opera excepția puterii lucrului judecat în raport cu alte hotărâri judecătorești prin care s-au finalizat alte acțiuni (în nulitate sau/și revendicare) având ca obiect un astfel de imobil.
Așa fiind, cum instanța de apel a primit în mod greșit excepția autorității de lucru, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1232/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1141/2007. Civil → |
|---|
