ICCJ. Decizia nr. 1515/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată de reclamanta SC D.A. SA Arad s-a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.L. constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 25 octombrie 1947 între vânzătoarea D.H., prima fabrică maghiară de bere din Budapesta și cumpărătorii C.T., I.T. și soția sa V.E., al căror moștenitor este pârâtul, contract prin care s-au vândut imobilele înscrise în C.F. Arad nr. top 271/23 și 271/24 împreună cu casa supraedificată, dependințe, 2 magazii în cote de 1 lui C.T. și 1 lui I.D. și soției, constatarea nulității absolute a actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 1948 prin care I.D. și soția au înstrăinat cota lor de 1/2 cumpărătorului C.T. și radierea înscrierii provizorii din C.F. de sub B 10 în favoarea pârâtului C.L.
în motivarea cererii s-a arătat că imobilul în litigiu, situat în Arad, a fost trecut în proprietatea statului prin efectul Legii 119/1948, iar în cursul anului 1992, în cadrul procesului de privatizare a devenit proprietatea reclamantei și a SC A.C.M.G. Arad. Imobilul a fost scos din circuitul civil prin efectul Legii nr. 91/1945 pentru înființarea Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice.
Prin sentința civilă nr. 178 din 16 februarie 2006 Tribunalul Arad a respins acțiunea reținând că dispozițiile Legii 91/1945 nu au avut ca efect scoaterea din circuitul civil a bunurilor statelor inamice sau a cetățenilor acestora, ci, scopul acestei legi a fost acela de a conserva aceste bunuri. Mai mult, Decretul-lege nr. 826/1946, intrat în vigoare înainte de semnarea primului contract atacat prin prezenta cerere, stipula la art. 2 alin. (2) că dispozițiile Legii nr. 91/1945 nu sunt aplicabile în privința imobilelor cu destinație de locuință, iar în cauză, imobilele au destinație de locuință, aspect ce rezultă chiar din cuprinsul contractului( fila 11 a dosarului de fond). De asemenea, tot anterior primului contract contestat a intrat în vigoare și Decretul-lege nr. 998/1946, care la art. 1 lit. a) stipula că dispozițiile Legii 91/1945 nu se aplică bunurilor aparținând statului ungar sau cetățenilor unguri.
Având în vedere aceste aspecte nu se poate reține nulitatea celor două contracte de vânzare cumpărare pentru fraudă la lege.
Cât privește cel de-al doilea capăt de cerere s-a reținut că înscrierea provizorie a avut la bază o decizie definitivă, iar radierea nu poate fi justificată decât prin prezentarea deciziei irevocabile pronunțată în același proces.
împotriva sentinței a declarat apel reclamanta SC D.I. SA arătând că în mod greșit prima instanță a reținut că dispozițiile Legii 91/1945 nu se aplică imobilelor cu destinație de locuință, conservarea imobilelor este de fapt o scoatere din circuitul civil. De asemenea, contractele de vânzare cumpărare nu au fost încheiate în formă autentică.
Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 217 din 22 iunie 2006 a respins apelul ca nefondat reținând că numai interzicerea actelor de dispoziție reprezintă o scoatere a bunurilor din circuitul civil, actul de conservare se referă la orice măsură prin care se urmărește ocrotirea și păstrarea unui bun.
în mod corect s-a reținut că la data încheierii primului contract de vânzare cumpărare Legea nr. 91/1945 nu mai era aplicabilă ca urmare a intrării în vigoare a Decretului-lege 826/1946.
Imobilul în litigiu, la data vânzării avea destinația de casă de locuit conform extrasului de C.F. Vânzătoarea imobilului a avut și o fabrică de bere, dar în alt imobil, fabrică ce și-a încetat activitatea în anul 1930 conform adresei din 19 aprilie 1933.
Cele două contracte de vânzare-cumpărare, conform legislației în vigoare la momentul încheierii acestora, respectiv art. 1127,art. 1174 C. civ. și art. 38 din Decretul 115/1938 au deplină putere și efecte între părți, forma autentică fiind impusă ulterior, prin Decretul 151/1950.
S-a mai reținut că imobilul, casă de locuit, nu putea fi naționalizat în baza Legii 119/1948, ceea ce și explică deținerea lui și după anul 1948, până în anul 1957, de către tatăl pârâtului, iar preluarea de către stat a avut loc abuziv, numai în fapt și întabulat ca naționalizat abia în 1968.
împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta SC D.I. SA, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- imobilul în litigiu a avut destinația de fabrică de bere
- în mod greșit s-a reținut că doar actul de dispoziție reprezintă o veritabilă scoatere din circuitul civil a bunului
- în mod greșit s-a reținut că imobilele cu destinație de locuință nu intră sub incidența Convenției de armistițiu
- cele două contracte de vânzare cumpărare trebuiau încheiate în formă autentică pentru a fi valabile.
Recursul este nefondat.
Afirmația recurentei potrivit căreia imobilul în litigiu a avut destinația de fabrică de bere la data vânzării este contrazisă de probele administrate în cauză, potrivit cărora imobilul, teren și construcție, a fost înstrăinat drept casă de locuit.
Astfel, din cuprinsul primului contract de vânzare cumpărare, perfectat la data de 25 octombrie 1947, rezultă că vânzătoarea a înțeles să înstrăineze un teren cu casa supraedificată, compusă din parter cu 5 camere și etaj cu 7 camere, 2 bucătării și restul de dependințe, iar în curte două magazii, imobilele fiind închiriate, iar cumpărătorii urmează a se substitui în contractele de închiriere în locul vânzătoarei.
De asemenea, conform extrasului de C.F. Arad, imobilul a fost înscris ca teren intravilan și casă. Fabrica de bere deținută de vânzătoarea D.H. a funcționat într-un alt imobil situat în Aradul Nou, așa cum rezultă din adresa emisă în anul 1933 și depusă, în copie, la fila 30 a dosarului de apel.
Referitor la cea de-a doua critică formulată de recurentă este de precizat că imobilele scoase din circuitul civil nu pot fi înstrăinate sau dobândite prin acte juridice civile, astfel încât, instanța de apel a reținut corect că numai interzicerea actului de dispoziție reprezintă o veritabilă scoatere din circuitul civil.
Legea nr. 91/1945, prin art. 2 lit. b), a dispus supravegherea și controlul asupra întreprinderilor comerciale și industriale, iar Decretul-lege 998 din 28 noiembrie 1946, intrat în vigoare anterior perfectării celor două contracte din litigiu, a stipulat expres că prevederile Legii 91/1945 nu se aplică bunurilor aparținând Statului maghiar sau cetățenilor acestuia. Mai mult, la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare erau în vigoare și dispozițiile Legii 826/1945, potrivit cărora Legea nr. 91/1945 nu se aplică imobilelor cu destinație de locuință, iar imobilul în litigiu avea această destinație, astfel cum s-a menționat anterior.
Față de aceste prevederi legale, este evident că imobilul în litigiu se afla în circuitul civil la data înstrăinării, iar cauza care a stat la baza încheierii contractelor a fost o cauză licită, conform prevederilor art. 967 C. civ.
Forma autentică a contractelor de vânzare cumpărare privind imobilele terenuri cu sau fără construcții a fost cerută ad solemnitateam, începând cu anul 1950, conform decretelor nr. 151 și 221/1950. Contractele a căror anulare se solicită în speță, au fost perfectate anterior anului 1950, respectiv la 25 octombrie 1947 și 5 martie 1948, date la care legislația civilă în vigoare nu impunea redactarea lor în formă autentică.
Conform art. 17 din Legea nr. 115/1938 se impunea doar întabularea drepturilor reale asupra imobilelor.
în speță, dreptul dobândit conform primului contract încheiat la 25 octombrie 1947 nu a fost întabulat, situație care nu poate conduce la anularea convenției, ci la intentarea unei acțiuni în prestație tabulară conform art. 24 din lege.
De altfel, în cel de-al doilea contract, din 5 martie 1948, părțile au precizat caracterul de drept extratabular al dreptului transmis și acordul pentru întabularea lui. De menționat sunt și dispozițiile art. 20 din Legea 115/1938 conform cărora, în cazul dobândirilor succesive, cel din urmă îndreptățit va putea cere înscrierea dovedind prin înscrisuri originale întregul șir al actelor juridice care întemeiază înscrierea.
în consecință, hotărârea pronunțată în cauză este legală, iar recursul a fost respins ca nefondat.
în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. recurenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 800 RON, către intimatul pârât C.L.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1703/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1649/2007. Civil → |
|---|
