ICCJ. Decizia nr. 1877/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 5 București sub nr. 4630/2005, reclamanții S.G., M.A.M., M.N.M. și M.D.M. au chemat în judecată municipiul București prin primarul general solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să-l oblige pe pârât să emită decizie în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul situat în București.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 205/2001, solicitând măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București (zona demolată) și că deși au depus actele necesare în dovedirea cererii lor, pârâtul nu a soluționat notificarea în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.
Judecătoria sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 3757 din 10 iunie 2005 a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul să se conformeze dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 în sensul de a se pronunța prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent cu privire la imobilul situa în București.
Tribunalul București, secția a III a civilă, prin decizia nr. 643 A din 20 octombrie 2005, a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei sectorului 5 București și a admis apelul declarat de pârâtul municipiul București prin primarul general împotriva sentinței nr. 3757 din 10 iunie 2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, pe care a anulat-o în tot, reținând cauza spre judecare. Tribunalul a motivat că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, persoana nemulțumită de decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, o poate ataca la secția civilă a tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul unității deținătoare, aceste prevederi găsindu-și aplicare și în situația în care unitatea notificată nu-și îndeplinește obligația de a soluționa notificarea, competența de soluționare în primă instanță aparținând deci tribunalului.
în urma repartizării aleatorii a cauzei, pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, s-a format dosarul nr. 7451/3/2006.
Prin sentința civilă nr. 458 din 28 martie 2006, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții S.G., M.A.M., M.N.M. și M.D.M. în contradictoriu cu municipiul București prin primarul general și a obligat-o pe pârâta Primăria municipiului București prin primarul general, să soluționeze notificarea nr. 205/2001 formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, prin emiterea unei decizii/dispoziții motivate în conformitate cu prevederile art. 25 din această lege.
Tribunalul a motivat că cererea reclamanților este întemeiată întrucât reclamanții au solicitat pârâtului, în condițiile Legii nr. 10/201, prin notificarea nr. 205/2001, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București iar până la data promovării acțiunii în justiție pârâtul nu a soluționat notificarea și nici nu i-a înștiințat pe reclamanți că ar fi necesare acte doveditoare pentru fundamentarea deciziei/dispoziției pe care ar fi trebuit s-o emită, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 372 din 20 septembrie 2006 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul municipiul București prin primarul general cu motivarea că termenul prevăzut de lege pentru soluționarea notificării a fost cu mult depășit și că nu pot fi primite susținerile pârâtului privind prematuritatea cererii în raport de împrejurarea că reclamanții nu ar fi anexat notificării toate actele necesare deoarece din actele dosarului nu rezultă că pârâtul ar fi comunicat reclamanților necesitatea depunerii altor acte pentru soluționarea cererii.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul municipiul București, care a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâtul a susținut că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) [în prezent art. 25 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001 referitor la obligația unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare și că normele metodologice de aplicare a legii fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. A susținut că, în speță, reclamanții nu au arătat care este data depunerii ultimului înscris și nici nu au făcut dovada existenței unei astfel de precizări, context în care obligația de a emite dispoziție de restituire este cel puțin prematură.
Pârâtul a cerut admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 23 alin. (1) [în prezent art. 25 alin. (1)] al Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 (în prezent art. 23) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art. 23.1 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, prevede că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Alin. (4) al aceluiași articol, dispune că termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.
în speță, se constată că instanța de apel în mod corect a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată cât timp din cercetarea actelor dosarului reiese că pârâtul nu i-a înștiințat pe reclamanți că ar fi necesare alte acte doveditoare în afara celor deja depuse în sprijinul notificării, pentru fundamentarea deciziei/dispoziției pe care ar fi trebuit s-o emită în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, termenul de 60 de zile prevăzut de lege, care, în speță, curge de la data înregistrării notificării, a fost cu mult depășit iar demersul judiciar al reclamanților este pe deplin justificat, în lipsa soluționării notificării timp de aproape 4 ani de zile, notificare pe care au dovedit că au formulat-o și comunicat-o, conform legii.
în acest context apare ca nefondată critica recurentului-pârât în sensul că obligarea sa de a emite dispoziție de restituire este prematură în condițiile în care reclamanții nu au arătat care este data depunerii ultimului înscris și nici nu au făcut dovada existenței unei astfel de precizări.
Având în vedere considerentele arătate, înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-pârât, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2053/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1861/2007. Civil → |
|---|
