ICCJ. Decizia nr. 1861/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 406 din 15 martie 2006 pronunțată în dosarul nr. 15213/3/2005 (număr în format vechi 2298/2005), Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, Asociația pentru Drepturi de autor în contradictoriu cu pârâta SC P.E.I. SRL București și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 304025,51 RON reprezentând remunerația compensatorie pentru copia privată, plus 42761 RON reprezentând dobânda legală aferentă perioadei 1 ianuarie 2004-20 iunie 2005, precum și suma de 3437 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut, în esență, că pârâta, care este o societate ce are ca obiect de activitate importul și comercializarea de echipamente electronice, a importat în perioada 1 ianuarie 2004-20 iunie 2005 aparate ce permit reproducerea înregistrărilor sonore și nu a plătit reclamantei procentul de 5% prevăzut de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 din valoarea acestor importuri, procent reprezentând remunerația compensatorie pentru copia privată. Tribunalul a reținut că reclamanta a funcționat ca unic organism de colectare a remunerației private pentru copia privată în domeniul înregistrărilor sonore până la data de 20 iunie 2005 și a obligat-o pe pârâtă, căreia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 107 alin. (12) și 5 din Legea nr. 8/1996, să-i plătească reclamantei suma stabilită prin expertiza contabilă administrată în cauză.
Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 174 A din 22 septembrie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 406 din 15 martie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă.
Instanța de apel a motivat că obiectul cererii de chemare în judecată este plata unei sume de bani iar pentru determinarea cuantumului exact al sumei reclamanta a indicat drept criteriu concluziile raportului de expertiză, nefiind necesară o precizară ulterioară expresă din partea acesteia. Instanța de apel a mai reținut că actele care au stat la baza efectuării expertizei i-au fost puse la dispoziție expertului chiar de pârâtă, că aparatele/suporturile importate, în raport cu a căror valoare expertul a aplicat procentul de 5%, se încadrează în categoria celor care permit reproducere operelor înregistrate sonor și că, deși pârâta a indicat în cererea de apel că ar exista în raportul de expertiză și aparate care nu ar permite reproducerea operelor înregistrate sonor, nu a precizat sau argumentat care ar fi acele aparate și de ce nu s-ar încadra în ipoteza normei legale.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta SC P.E.I. SRL București care, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a susținut că:
1. în mod neîntemeiat instanța de apel a reținut că reclamanta nu trebuia să-și precizeze cererea de chemare în judecată după depunerea la dosar a concluziilor raportului de expertiză contabilă, instanța acordând "ceea ce în concret nu a fost solicitat de reclamantă".
2. Dispozițiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu sunt aplicabile în speța dedusă judecății întrucât remunerația prevăzută de alin. (1) al art. 107 se plătește numai în momentul punerii în circulație a aparaturii și suporturilor iar intimata-reclamantă s-a mărginit să solicite autorităților vamale situația importurilor de astfel de produse deși simplul import nu creează automat obligația plății de către importator a remunerației.
Prevederile art. 107 din Legea nr. 8/1996 duc la concluzia că în situația în care cumpărătorul unui suport sau aparat nu îl folosește în vederea reproducerii unei opere de artă nu încalcă dispozițiile legii și ca atare comercializarea unor asemenea produse, în acest scop, nu este supusă plății remunerației.
în situația în care s-ar considera că toți importatorii de suporturi și aparatură ar trebui să plătească remunerația s-ar ajunge la o inechitate întrucât această remunerație trebuie să fie plătită de cei care folosesc aceste obiecte și nu de importator, care nu beneficiază în mod direct de folosirea unor astfel de produse iar în sprijinul unor asemenea susțineri sunt dispozițiile art. 108 din Legea nr. 8/1996, care prevăd că sunt scutiți de plata remunerației importatorii care comercializează en gros suporturile audio și video neînregistrate către producătorii de înregistrări sonore și audiovizuale.
3. Instanțele de fond și apel în mod neîntemeiat au considerat că expertul contabil a calculat în mod corect cuantumul sumei datorate ca urmare a aplicării procentului de 5% deoarece acesta a avut la baza efectuării expertizei o serie de anexe nesemnate de către reprezentanții societății pârâte și că această abordare neprofesionistă a expertului a dus la o concluzie eronată.
Recursul nu este întemeiat.
Prin petitul acțiunii, reclamanta a solicitat instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la "plata procentului de 5% datorat UCMR-ADA din valoarea importurilor de aparate și/sau suporturi ce permit reproducerea operelor înregistrate sonor pentru perioada 1 ianuarie 2004-7 iunie 2005, arătând că suma reprezentând cuantumul obligațiilor nu i-a fost comunicată de pârâtă deși a fost notificată în acest sens și, în consecință, va fi stabilită prin expertiză judiciar-contabilă de specialitate în raport cu volumul suporturilor și/sau aparatelor importate". Reclamanta a mai arătat în acțiune că solicită remunerațiile datorate de către pârâtă, astfel stabilite, reactualizate conform O.G. nr. 9 din 21 ianuarie 2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești iar la primul termen de judecată a precizat că perioada pentru care cere plata remunerației este 1 ianuarie 2004-20 iunie 2005.
Reiese cu evidență că, față de acest petit, obiectul cererii de chemare în judecată este suficient determinat sau cel puțin determinabil pentru a îndeplini condițiile formale prevăzute de art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. care dispune că "cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință".
în speță, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la plata sumei de bani datorate în temeiul art. 107 al Legii nr. 8/1996, precizând că suma solicitată este cea care va rezulta din concluziile raportului de expertiză întrucât la momentul introducerii acțiunii nu deținea nici o informație cu privire la cantitatea și valoarea produselor importate și, drept urmare, nu avea posibilitatea de a estima cuantumul precis al sumei pretinse.
Susținerea recurentei-pârâte referitoare la faptul că reclamanta trebuia să-și precizeze acțiunea conform concluziilor raportului de expertiză nu poate fi primită deoarece reclamanta a indicat prin chiar petitul acțiunii că suma pretinsă de la pârâtă este cea care va rezulta din concluziile raportului de expertiză, la care nu a formulat nici un fel de obiecțiuni.
Astfel fiind, critica pârâtei în sensul că instanța de apel a reținut, în mod neîntemeiat, că reclamanta nu trebuia să-și precizeze cererea de chemare în judecată după depunerea la dosar a concluziilor raportului de expertiză contabilă și că a acordat "ceea ce în concret nu a fost solicitat de reclamantă", nu este fondată.
Nici susținerea recurentei-pârâte vizând faptul că expertul n-ar fi calculat corect cuantumul sumei datorate întrucât " a avut la baza efectuării expertizei o serie de anexe nesemnate de reprezentanții societății" nu poate fi primită cât timp această "serie de anexe nesemnate" este invocată doar generic și pur formal, fără a oferi date concrete de identificare a respectivelor anexe și fără a preciza clar din ce motive calculul expertului ar fi eronat.
Instanța de apel în mod corect a reținut că actele care au stat la baza efectuării expertizei au fost puse la dispoziția expertului chiar de pârâtă, expertul coroborându-le cu facturile de export și cu declarațiile vamale de import ale pârâtei și că prin apel, de altfel, nici nu s-a contestat că expertul ar fi avut în vedere eventuale importuri ce nu ar fi fost realizate de pârâtă.
Este de reținut totodată că în faza procesuală a fondului, raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 14 februarie 2006, iar la termenul din 15 februarie 2006, când pârâtul a fost reprezentat prin apărătorul său, instanța de fond a amânat judecata cauzei la termenul din 15 martie 2006 pentru ca părțile să ia cunoștință de raportul de expertiză. La termenul din 15 martie 2006 au avut loc dezbaterile în fond iar pârâta nu s-a prezentat și nici nu a formulat nici un fel de obiecțiuni la raportul de expertiză.
Cu privire la critica recurentei-pârâte referitoare la faptul că art. 107 din Legea nr. 8/1996 nu ar fi incident în speță, sunt de reținut următoarele:
Potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, autorii operelor susceptibile de a fi reproduse prin înregistrări sonore sau audiovizuale pe orice tip de suport, precum și cei ai operelor susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect, în condițiile prevăzute la art. 34 alin. (1), au dreptul, împreună cu editorii, producătorii și cu artiștii interpreți sau executanți, după caz, la o remunerație compensatorie pentru copia privată, conform art. 34 alin. (2). Dreptul la remunerația compensatorie pentru copia privată nu poate face obiectul unei renunțări din partea beneficiarilor.
Aliniatul 2 al aceluiași articol prevede că remunerația compensatorie pentru copia privată se plătește de fabricanții și/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2).
Totodată, alin. (3) dispune că importatorii și fabricanții de suporturi și aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), sunt obligați să se înscrie la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în Registrul Național al Copiei Private, și pot desfășura activitățile respective de import sau de producție numai după obținerea de la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a certificatului de înregistrare. Acest certificat se eliberează de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pe baza dovezilor privind obiectul de activitate declarat legal și a Certificatului unic de înregistrare la registrul comerțului, în termen de 5 zile de la depunerea acestora.
Potrivit alin. (7) al art. 107 din aceeași lege, remunerația compensatorie pentru copia privată se calculează la valoarea în vamă, în cazul importurilor și, respectiv, la valoarea facturată fără TVA, în cazul fabricanților. Remunerația este scadentă la data de 25 a lunii următoare efectuării importului, respectiv facturării de către fabricanți.
în raport cu dispozițiile legale redate, susținerile recurentei-pârâte conform cărora simplul import al unor astfel de produse nu duce automat la plata remunerației este total lipsită de temei.
Lipsită de temei este și susținerea că nu este corect ca importatorul produselor ce reprezintă suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale precum și aparatele ce permit realizarea de copii să plătească remunerația întrucât nu beneficiază în mod direct de folosirea lor.
Această obligație de plată este impusă în mod expres, prin Legea nr. 8/1996 în sarcina importatorilor unor astfel de produse, scutirile de la plata remunerației operând numai în cazul importatorilor prevăzuți de art. 108 din lege, din care însă pârâta nu a făcut dovada că face parte.
Având în vedere considerentele arătate, înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată și cum, în speță, intimata-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, care au fost justificate cu chitanța depusă la dosar, recurenta-pârâtă a fost obligată la plata acestora.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1877/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1844/2007. Civil → |
|---|
