ICCJ. Decizia nr. 2106/2007. Civil
| Comentarii |
|
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 340 din 24 ianuarie 2006, reclamantul J.S. a solicitat, în contradictoriu cu primarul comunei Bruiu, anularea dispoziției nr. 192 din 12 decembrie 2005 emisă de acesta și obligarea la emiterea unei noi dispoziții, de restituire a imobilului înscris în C.F. nr. 572, situat în satul Șomartin nr. 38, comuna Bruiu, județul Sibiu.
Prin sentința nr. 488 din 22 mai 2006 Tribunalul Sibiu, secția civilă, a respins contestația formulată, reținând în considerentele hotărârii că, în mod corect, prin dispoziția atacată, notificarea expediată de către reclamant la 12 decembrie 2005, a fost respinsă ca tardiv formulată.
în acest sens, s-a făcut referire la dispozițiile art. 21 (devenit art. 22, în urma republicării) din Legea nr. 10/2001, care au instituit un termen de 6 luni, prelungit succesiv, de două ori, cu câte 3 luni, pentru expedierea notificării, termen ce s-a împlinit la 14 februarie 2002.
întrucât acest termen, pentru transmiterea notificării, este unul legal imperativ, nerespectarea lui atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai cere măsuri reparatorii în justiție [art. 22 alin. (5)].
Cum pe de altă parte, prin Legea nr. 247/2005 nu au fost aduse modificări asuprea acestui termen, susținerile reclamantului, făcute cu privire la acest act normativ, au fost înlăturate.
împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a arătat că, locuind în Germania, a aflat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de cele ale Legii nr. 247/2005 cu întârziere, doar din presa germană și de la Consulatul General al României la Munchen, după apariția acestei din urmă legi.
Pe fondul cauzei, s-au făcut aprecieri în legătură cu preluarea abuzivă a bunului imobil de către stat.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 267/A/2006 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.
Pentru adoptarea acestei soluții, instanța de apel a constatat că, față de dispozițiile Legii speciale, nr. 10/2001, o cerere de restituire a proprietăților trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, putea fi făcută doar înăuntrul termenului de decădere reglementat de actul normativ menționat, termen care s-a împlinit la 14 februarie 2002.
Necunoașterea legii de către reclamant nu poate înlătura sancțiunea decăderii, având în vedere că legea a fost supusă publicității prin publicarea în Monitorul Oficial.
De asemenea, faptul că au fost instituite norme procedurale de restituire și pus la dispoziția persoanei îndreptățite un termen de 1 an pentru a solicita restituirea, nu înseamnă o atingere adusă drepturilor reclamantului, consacrate prin art. 1 al Protocolului nr. 1 al C.E.D.O., întrucât perioada de 1 an poate fi apreciată ca o durată rezonabilă și suficientă de depunere a notificării (dovadă că ea a și fost respectată, de majoritatea persoanelor din țară ori din străinătate).
împotriva deciziei a declarat recurs apelantul-reclamant, care a susținut caracterul nelegal al soluției, arătând că, respingându-se contestația, nu a fost analizată posibilitatea repunerii în termenul de a solicita restituirea în natură a imobilului, în condițiile în care recurentul are domiciliul în străinătate și a aflat de dispozițiile reparatorii ale Legii nr. 10/2001 din presa germană.
Această motivare a fost nesocotită de instanța de apel, care a considerat în mod nefondat că reclamantul avea posibilitatea să ia cunoștință de dispozițiile legale în materia restituirii de imobile.
- Modalitatea de soluționare a cauzei denotă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția europeană și în consecință, încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului, prin menținerea măsurii preluării abuzive a imobilului.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că recurentul, neconformându-se termenului de transmitere a notificării, este decăzut din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii.
Recursul este nefondat.
- Susținerea recurentului, potrivit căreia instanța a procedat nelegal, respingând contestația, fără a analiza posibilitatea repunerii sale în termenul de transmitere a notificării, nu poate fi primită.
Astfel, prima instanță nu a fost învestită cu o asemenea cerere din partea reclamantului, acesta motivând că se afla în termenul de transmitere a notificării întrucât Legea nr. 247/2005 "a înnoit dreptul de a depune cererile respective până la sfârșitul anului 2005".
Or, chiar dacă termenul de decădere de drept material (cum este cel din speță) poate suporta o repunere în termen, în condițiile art. 103 C. proc. civ. (aplicabil prin analogie, în absența unei reglementări în dreptul material), aceasta presupune formularea unei cereri exprese, de către parte, cu indicarea motivelor împiedicării și într-un interval de timp de la data încetării acestora.
Reproșând instanțelor neanalizarea posibilității de repunere în termen, recurentul ignoră faptul că nu a formulat o asemenea cerere considerând dimpotrivă, că este în termen, ca urmare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 (care nu au operat însă, o prelungire în legătură cu termenele instituite de Legea nr. 10/2001).
Abia prin motivele de apel reclamantul a pretins că nu a cunoscut dispozițiile Legii nr. 10/2001, având domiciliul în străinătate și ca atare, instanța trebuia să cerceteze posibilitatea repunerii în termenul de exercitare a dreptului de a transmite notificarea.
O asemenea critică, din punct de vedere procedural, se constituie într-o cerere nouă formulată în faza apelului, interzisă de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Trecând peste acest impediment procedural, instanța de apel a arătat de ce aspectul invocat, al necunoașterii unei legi supuse publicității, nu poate fi motiv de înlăturare a sancțiunii decăderii.
într-adevăr, împrejurarea invocată nu întrunește exigențele art. 103 alin. (1) C. proc. civ. de a fi "mai presus de voința părții", pentru a-i justifica repunerea în termen.
- în ce privește încălcarea, prin soluția adoptată, a art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional al Convenția europeană, critica este de asemenea nefondată.
Textul menționat ocrotește într-adevăr proprietatea, dispunând că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale".
în același timp însă, potrivit aceluiași articol, dispozițiile referitoare la protecția proprietății "nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general".
Or, prin Legea nr. 10/2001, statul a reglementat situația juridică a imobilelor ce fuseseră preluate abuziv în perioada regimului comunist, stabilind modalitatea în care pot fi recuperate aceste proprietăți, instituind anumite termene, tocmai în ideea lămuriri regimului juridic al acestora (cu consecințe și în ce privește securitatea juridică și stabilirea raporturilor juridice).
Printr-o astfel de reglementare nu a fost încălcat dreptul de proprietate ci dimpotrivă, s-a asigurat recuperarea proprietății.
Faptul că reclamantul, nesocotind norma legală, în condițiile existenței unei proceduri clare și previzibile, supuse unui termen, nu a formulat cerere înăuntrul termenului prescris de lege, nu înseamnă, așa cum se pretinde, că a fost încălcată o reglementare internațională.
Dimpotrivă, norma internațională recunoaște dreptul statelor de a reglementa situația bunurilor, iar reclamantul considerându-se persoană îndreptățită la reparații trebuia să se conformeze dreptului intern (care nu venea în conflict cu principiile generale ale dreptului internațional).
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate, recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2520/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2519/2007. Civil → |
|---|
