ICCJ. Decizia nr. 2656/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2656
Dosar nr. 3325/59/200.
Şedinţa publică din 23 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 octombrie 2005 la Tribunalul Caraş-Severin reclamanţii A.G.H. şi U.J. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Reşiţa, reprezentat de primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul Legii nr. 10/2001, să se dispună obligarea acestuia de a le restitui imobilul situat în municipiul Reşiţa, înscris în C.F. Reşiţa Montană, sub nr.top. 369/b, compus din teren intravilan în suprafaţă de 252 mp, casă şi construcţii anexe.
Reclamanţii au mai solicitat, printr-o cerere separată, (fila 4 dosar fond), repunerea în termenul de prescripţie, întrucât locuind în Germania, nu au mai fost în România din anul 1994 şi până la data de 18 septembrie 2005, când aflând despre existenţa Legii nr. 10/2001, au depus notificare la Primăria municipiului Reşiţa la data de 4 octombrie 2005, însă li s-a comunicat faptul că aceasta a fost depusă peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În motivarea acţiunii principale reclamanţii au arătat că imobilul a fost proprietatea părinţilor lor şi acesta a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român, fără plata vreunei despăgubiri conform Decretului nr. 223/1974, aşa încât, în calitate de moştenitori ai părinţilor lor, au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului.
Fiind astfel investit, Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 494 din 1 martie 2006, a respins acţiunea şi cererea de repunere în termen formulată de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanţii nu au respectat prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, nerespectarea termenului de 6 luni pentru depunerea notificării, termen prelungit până la 14 februarie 2002 prin OUG nr. 109/2001 şi nr. 145/2001, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. S-a mai reţinut că prin modificările civile aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu s-a prelungit termenul de depunere a notificării.
Referitor la cererea de repunere în termen, instanţa a reţinut că aceasta este nefondată, întrucât reclamanţii nu se pot prevala de necunoaşterea legii române, iar cererea pentru restituirea în natură a imobilului a fost introdusă tardiv.
Prin Decizia civilă nr. 297 din 27 septembrie 2006, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul formulat de reclamanţi, a schimbat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis acţiunea, ca o consecinţă a repunerii reclamantului U.J. în termenul de notificare, prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi a obligat pe Primarul municipiului Reşiţa să se pronunţe asupra notificării formulată de reclamant, prin dispoziţie motivată cu privire la imobilul solicitat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 103 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Or, reclamanţii au dovedit că au părăsit România înainte de anul 1989 şi nu au fost în România în perioada 1 ianuarie 2000-1 septembrie 2005, astfel că nu au cunoscut de existenţa Legii nr. 10/2001 întrucât sunt cetăţeni germani.
S-a apreciat de către instanţa de apel că necunoaşterea de către reclamanţi a legislaţiei române constituie o împrejurare mai presus de voinţa lor pentru a depune notificarea în termenul legal şi că împiedicarea acestora a fost determinată şi de necesitatea de a obţine toate documentele necesare pentru a dovedi calitatea lor de persoane îndreptăţite şi de a obţine informaţiile necesare cu privire la situaţia juridică actuală a imobilului.
Prima instanţă a apreciat că măsura instituită de legiuitor prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 trebuie să fie rezonabilă şi proporţională cu scopul urmărit şi nu trebuie să impună persoanelor care justifică un interes, bariere suplimentare în realizarea drepturilor lor, în speţă revendicarea unei proprietăţi naţionalizate abuziv, aşa cum s-a pronunţat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 6, respectiv art. 1, Protocol 1 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Or, scopul general urmărit de Legea nr. 10/2001 este restituirea proprietăţilor preluate abuziv de statul comunist, iar termenul limită de formulare a notificărilor a fost introdus pentru a se asigura securitatea circuitului juridic civil, aceasta în ipoteza în care bunul ar fi fost transferat în mod legal, de la stat către terţe persoane de bună-credinţă.
În speţă, însă, imobilul se află în continuare în posesia statului, astfel că retrocedarea acestuia către foştii proprietari nu afectează securitatea circuitului juridic civil.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Reşiţa, reprezentat de primar, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţine, astfel, că termenul de 6 luni, care a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, pentru depunerea notificării, este un termen de decădere şi nu de prescripţie, astfel că nu operează întreruperea sau suspendarea şi prin urmare, nici instituţia repunerii în termen.
Recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată (fost art. 21) „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (respectiv 14 februarie 2001) persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a bunului".
Termenul a fost prelungit succesiv, până la data de 14 februarie 2002 prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001.
Alineatul (5) al articolului menţionat prevede că: „nerespectarea termenului de 6 luni (respectiv 12 luni, ca urmare a prelungirii) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
Este de observat că articolul menţionat nu a suferit modificări ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001.
Rezultă, aşadar, din alin. (5) al articolului citat că termenul de 12 luni pentru notificarea persoanei juridice deţinătoare este un termen de decădere, iar nu de prescripţie extinctivă şi nu este susceptibil de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
Sancţiunea decăderii constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, pe când prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune.
Termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este incompatibil cu instituţia repunerii în termen şi raţiunea pentru care el a fost instituit ca termen de decădere rezultă din preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere în aplicare şi finalizare a operaţiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta.
De aceea, în mod greşit instanţa de apel a dispus repunerea reclamantului U.J. în termenul de trimitere a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi l-a obligat pe pârât să se pronunţe asupra notificării reclamantului.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse, recursul declarat în cauză urmează a fi admis, cu consecinţa casării deciziei atacate şi respingerea apelului formulat de reclamantul U.J. împotriva sentinţei primei instanţe, ce va fi păstrată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul municipiul Reşiţa prin primar împotriva deciziei civile nr. 297 din 27 septembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara.
Casează Decizia atacată şi respinge apelul formulat de reclamantul U.J. împotriva sentinţei civile nr. 494 din 1 martie 2006 a Tribunalului Caraş Severin pe care o păstrează.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2924/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 262/2007. Civil → |
|---|
