ICCJ. Decizia nr. 3199/2007. Civil
| Comentarii |
|
La 9 octombrie 2006 Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat Tribunalului Argeș să dispună restrângerea exercitării de către M.D.F. a dreptului la libera circulație în statele Uniunii Europene pe o durată de până la 3 ani.
Motivând cererea, reclamanta a susținut că pârâta a fost returnată din Italia la data de 28 iulie 2007 în baza acordului de readmisie dintre România și acest stat, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005, potrivit cu care măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, măsură care, până la data aderării României la Uniunea Europeană, trebuie să se refere la teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția celor pentru care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Tribunalul Argeș, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 340/CA din 13 noiembrie 2006, prin care a admis cererea reclamantei și a dispus restrângerea exercitării de către pârâtă a dreptului la libera circulație în străinătate pe timp de un an (de la 28 iulie 2006 la 28 iulie 2007), după cum urmează:
- de la 28 iulie 2006 la 31 decembrie 2006 inclusiv, pe teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția celor cu privire la care face dovada că are drept de intrare;
- de la 1 ianuarie 2007 la 28 iulie 2007 inclusiv, pe teritoriul Italiei.
Ca stare de fapt, prima instanță a constatat că pârâta a fost returnată din Italia fără ca reclamanta să precizeze motivul și condițiile returnării.
în drept, aceeași instanță a hotărât că sunt aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) din art. 52 din Legea nr. 248/2005.
Pârâta a declarat apel.
Curtea de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, minori și de familie, a pronunțat decizia civilă nr. 5/A din 15 ianuarie 2007, prin care a admis apelul și a schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a respins cererea formulată de reclamantă.
Motivând decizia, instanța de apel a constatat întâi că aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007 a făcut aplicabil dreptul comunitar, respectiv directiva Parlamentului European și a Consiliului Europei nr. 2004/CE din 29 aprilie 2004, iar pârâta nu se încadrează în nici una din situațiile prevăzute prin art. 1 și art. 22-27 ca temei al restrângerii dreptului la libera circulație.
în raport cu asemenea argument, instanța de apel a hotărât că măsura restrângerii dreptului pârâtei la liberă circulație în statele membre ale Uniunii Europene ca urmare a returnării ei din Italia a încetat la data de 1 ianuarie 2007, astfel că sesizarea reclamantei a rămas fără obiect.
Reclamanta a declarat recurs solicitând casarea hotărârii date în apel și păstrarea sentinței primei instanțe, scop cu care a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susținând că dispozițiile Legii nr. 248/2005 sunt aplicabile și ulterior aderării României la Uniunea Europeană.
Recursul este întemeiat.
Așa cum s-a arătat, deși instanța de apel a afirmat că pârâta nu se încadrează în situațiile reglementate prin art. 1 și art. 22-27 din Directiva nr. 2004/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene, a concluzionat că măsura restrângerii dreptului la libera circulație a încetat odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, astfel încât a calificat cererea dedusă judecății ca fiind rămasă fără obiect, ceea ce a determinat în exclusivitate soluția dată apelului.
Asemenea rezolvare este esențial nelegală.
Potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.
în asemenea situație, măsura se dispune, la solicitarea Direcția Generală de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005].
Conform art. 52 din aceeași lege, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetățean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la libera circulație în străinătate, instituită în condițiile art. 38, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Interpretarea corectă a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 52 din lege este contrară celei date în apel cu prilejul judecării cauzei de față.
Textele legale amintite nu au nicidecum semnificația că măsura restrângerii dreptului la libera circulație, consecință a returnării unui cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene în temeiul acordului de readmisie dintre România și acel stat, nu s-ar mai aplica după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
Dimpotrivă, măsura este în continuare aplicabilă, dar nu poate privi decât teritoriul statului din care cetățeanul român a fost returnat, așa cum se prevede, de altfel, prin art. 39 alin. (1) din lege, momentul aderării României la Uniunea Europeană făcând să înceteze numai extinderea temporară a măsurii de la statul membru al Uniunii Europene de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana la teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, cu o anumită excepție, extindere dispusă prin art. 52 din lege.
Aderarea României la Uniunea Europeană nu are ca efect nemijlocit încetarea aplicabilității unei legi naționale, în speță dispozițiile Legii nr. 248/2005 referitoare la posibilitatea restrângerii temporare a exercitării dreptului la libera circulație în statele Uniunii Europene.
Prin faptul aderării, dreptul comunitar devine imediat aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea internă de drept a statelor membre, efectul imediat operând prin ele însele în cazul tratatelor institutive și a regulamentelor, precum și prin transpunere în cazul directivelor și deciziilor instituțiilor comunitare.
De asemenea, dreptul comunitar are efect direct în cazul dreptului primar (tratate institutive și regulamente) și efect util în cazul dreptului derivat (directive și decizii ale instituțiilor comunitare), adică are un caracter justițiabil în fața jurisdicțiilor naționale în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele de drept comunitar în fața judecătorului național, care este perfect competent să judece, considerat fiind, în aceste condiții, judecătorul de drept comun al dreptului comunitar.
în fine, dreptul comunitar este prevalent dreptului național contrar, producând efecte concrete în ordinea internă a statelor membre, judecătorul național fiind cel chemat să sancționeze contrariul.
Dreptul la libera circulație a cunoscut o primă reglementare în Tratatul de la Roma (1957), care stabilește "eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor" și statuează faptul că "în scopul aplicării prezentului Tratat, și fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate".
Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunității Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne (circulația bunurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de muncă).
Libera circulație a persoanelor derivă din prevederile legate de conceptul de "cetățenie europeană", introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1993), prin care s-a acordat drept la liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, cu respectarea condițiilor impuse de Tratatul Comunității Europene și a măsurilor luate pentru aplicarea acestora (s.n.)
Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora este reglementat, după modificarea Regulamentului C.E.E. nr. 1612/68 și abrogarea mai multor directive anterioare, prin Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, text cu relevanță pentru Spațiul Economic European.
Acest din urmă act normativ derivat de drept comunitar reglementează, pe lângă dreptul la liberă circulație și ședere, și restrângerile acestor drepturi pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (s.n.).
în raport cu cele astfel arătate sunt de reținut următoarele:
- este esențial nelegal refuzul a priori al judecătorului național de a aplica dreptul intern pentru simplul motiv al incidenței dreptului comunitar, fără să cerceteze și să identifice eventuale ipoteze de conflict între dreptul comunitar și dreptul intern, aplicând fie norma internă conformă cu dreptul comunitar, fie, așa cum mai sus s-a arătat, dreptul comunitar în mod imediat, direct și prevalent, integrat automat sau transpus în sistemul național de drept;
- de asemenea, în scopul aplicării corecte a normei de drept incidente, instanțele erau obligate să stabilească faptele care au determinat returnarea persoanei în cauză, dacă acestora le sunt sau nu aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel comunitar și să examineze faptele și măsura cerută prin prisma raportului de proporționalitate, numai apoi hotărând fie în sensul admiterii cererii dedusă judecății lor, fie în sensul respingerii acesteia.
Față de toate cele ce preced se constată că instanța de apel a încălcat legea, ceea ce constituie caz de recurs potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în timp ce soluția dată de tribunal în primă instanță este pe deplin legală.
Ca urmare, conform cu art. 312 alin. (1) și art. 314 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul de față, a casat decizie atacată și ca soluție de fond, a păstrat hotărârea primei instanțe.
S-a dispus comunicarea dispozitivelor prezentei decizii și sentinței de primă instanță potrivit prevederilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 248/2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3251/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3316/2007. Civil → |
|---|
