ICCJ. Decizia nr. 3164/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă din 13 august 2002, ulterior precizată, reclamanta B.D.M. a chemat în judecată pe pârâții municipiul București, SC H.N. SA, C.O. și C.M. pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 205/21219 din 27 septembrie 1996 intervenit între pârâtul vânzător municipiul București prin SC H.N. SA și pârâții cumpărători C.O. și C.M., precum și pentru a fi obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București.
La 16 ianuarie 2003 pârâții C. au formulat cerere reconvențională solicitând să se constate că sunt cumpărători de bună credință ai imobilului revendicat, iar la 18 noiembrie 2003 aceiași pârâți au chemat în garanție pe ceilalți pârâți cerându-le să răspundă în cadrul garanției pentru evicțiune.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 472 din 14 mai 2004, prin care a admis acțiunea în parte, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părți, a obligat pe pârâții C. să lase un apartament din imobilul în litigiu în deplina proprietate și posesie a reclamantei, respingând ca inadmisibil capătul de cerere revendicatoriu formulat contra pârâților municipiul București și SC H.N. având ca obiect restul imobilului, ca neîntemeiată cererea reconvențională și ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanție.
Prin decizia civilă nr. 1003 din 31 mai 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de SC H.N. SA și Primăria municipiului București, a admis apelul formulat de reclamanta B.(G.)D.M., a anulat partea din sentința primei instanțe privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale a Primăriei municipiului București, a menținut dispozițiile referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, la revendicarea în raport cu pârâții persoane fizice, la cererea reconvențională și la cererea de chemare în garanție, reținând cauza pentru evocarea fondului asupra capătului de cerere privind revendicarea în raport cu Primăria municipiului București.
Evocând fondul în sensul celor mai sus hotărâte, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 272 din 20 iunie 2006, prin care a admis acțiunea civilă introdusă de reclamanta B.D.M. împotriva pârâtului municipiul București și l-a obligat pe acesta să lase în deplina proprietate și posesie a reclamantei partea neînstrăinată din imobilul situat în sector 1.
împotriva arătatelor decizii ale Curții de Apel București au declarat recurs municipiul București, C.O., C.M. și Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului, ultima acționând la cererea și în interesul recurenților C.
Prin recursul Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 1003 din 31 mai 2005 se susține că greșit instanța de apel a respins apelul declarat de actualul recurent, deoarece la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare statul era proprietarul necontestat al imobilului, titlul acestuia nefiind desființat, iar părțile au fost de bună-credință, fiind astfel incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, indiscutabil fiind că au fost respectate condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., nefiind înlăturată de către reclamantă, potrivit cu art. 1169 C. civ., prezumția relativă de bună credință.
încadrând cele astfel susținute în cazurile de recurs reglementate prin art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., municipiul București a cerut modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său cu consecința respingerii acțiunii reclamantei.
Prin secundul recurs, încadrat de asemenea în prevederile art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ., municipiul București a cerut, cu aceleași consecințe, modificarea deciziei nr. 272 din 20 iunie 2006.
Dezvoltând recursul, municipiul București a susținut că instanța de apel a aplicat greșit legea, deoarece a rezolvat litigiul pe calea dreptului comun, inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă Primăria municipiului București nu a soluționat încă cererea de restituire în natură, reclamanta având la îndemână numai posibilitatea de a cere în justiție obligarea Primarul General al municipiului București de a emite dispoziție motivată prin care să se pronunțe asupra notificării ce i-a fost făcută de către reclamantă.
Recursurile declarate de pârâții C.O. și C.M., precum și de Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului vor fi examinate împreună, dat fiind că ultimul dintre ele a fost declarat în favoarea pârâților C.
Prin aceste recursuri este atacată decizia civilă nr. 1003/2005 sub următoarele aspecte:
- ambele instanțe au aplicat greșit în cauză principiul autorității lucrului judecat, pentru că la dosar nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să constate nulitatea titlului statului, astfel că titlul valabil al statului este dat de sentința civilă nr. 7721 din 25 decembrie 1963 pronunțată de Tribunalul Popular al raionului 30 Decembrie, care a trecut în proprietatea statului imobilul abandonat de fosta lui proprietară;
- au fost încălcate prevederile Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997, în raport cu care imobilul apărea ca fiind preluat cu titlu de către stat, precum și dispozițiile art. 18 lit. d), art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,art. 480,art. 948,art. 966,art. 971,art. 1295 și art. 1898 C. civ. întrucât instanțele au reținut greșit că pârâții au fost de rea credință la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, deși probele atestă că au luat cunoștință numai ulterior despre acțiunea reclamantei făcută în scopul redobândirii imobilului;
- în fine instanța de apel a încălcat dispozițiile legale aplicabile, refuzând să observe că pârâții C. erau chiriașii apartamentului în litigiu, locuind efectiv în acesta, îndeplinind condițiile din art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, că apartamentul nu era exceptat de la vânzare conform art. 10 din aceiași lege, iar vânzarea s-a făcut după expirarea termenului prevăzut prin art. 14 din același act normativ;
- acțiunea în revendicare a fost admisă cu încălcarea art. 18 pct. d, art. 46 din Legea nr. 10/2001 și art. 1 pct. 2, art. 9 pct. 2, art.1 1 pct. d din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cu care nu este posibilă retrocedarea pe cale administrativă în cazul imobilelor vândute foștilor chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință;
- instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261,art. 296 și art. 297 C. proc. civ. pentru că, în soluționarea mai multor apeluri declarate împotriva unei singure sentințe, a pronunțat două hotărâri în loc de una singură, iar soluțiile date în privința cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție nu sunt motivate, părțile fiind puse în imposibilitate de le ataca, fiindu-le astfel încălcat în mod grav dreptul la apărare;
- aceeași instanță a încălcat prevederile art. 277 C. proc. civ. prin obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată;
- instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, anume adresele nr. 12390 din 20 septembrie 1996 emisă de SC H.N. SA și nr. 13295 din aceeași dată emisă de Administrația Financiară a sectorului 1, prin care se atestă că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 conform sentinței civile nr. 772 din 25 decembrie 1963; numai prin neobservarea acestora statuându-se că pârâții cumpărători nu ar fi depus diligențe suficiente în scopul aflării situației juridice a apartamentului.
Pentru toate aceste motive, încadrate în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9, 10 C. proc. civ., pârâții au cerut în principal admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei și admiterii cererii reconvenționale, iar în subsidiar casarea aceleiași decizii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.
Cu o motivare identică, pârâții C.O. și C.M. au declarat recurs și împotriva deciziei civile nr. 272 din 20 iunie 2006.
Examinând recursurile astfel declarate și motivate, înalta Curte de Casație și Justiție constată cele ce succed.
1) Tribunalul Popular al raionului 30 Decembrie București a pronunțat sentința civilă nr. 7721 din 25 decembrie 1963, prin care a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului proprietatea M.T.S. compus din teren în suprafață de 461 mp și construcție, situat în București, Raion 30 Decembrie.
Trecerea efectivă în proprietatea statului s-a făcut prin decizia nr. 544 din 4 iunie 1964 emisă de Comitetul Executiv al Raionului "30 Decembrie" București.
Prin decizia civilă nr. 1966 A din 11 septembrie 1996, Tribunalul municipiului București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de B.M. împotriva sentinței civile nr.1384 din 2 iunie 1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, pe care a schimbat-o în sensul că a admis acțiunea civilă introdusă de B.M. și, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, RA I. și SC H.N. SA, a constatat nulitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în sector 1, compus din construcție și teren conform deciziei nr. 544 din 4 iunie 1964 a fostului Sfat Popular Raion 30 Decembrie.
Fără a opera în cauză cu forța excepției autorității lucrului judecat în sensul reglementat prin art. 166 C. proc. civ., decizia civilă nr. 1966 A din 11 septembrie 1996 a Tribunalului municipiului București, secția a III-a civilă, constituie o probă de neînlăturat a nulității titlului de proprietate pe care statul îl exhiba asupra imobilului în litigiu.
Consecința imediată a hotărârii judecătorești de mai sus a constat în scoaterea imobilului din sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995, începând cu data pronunțării hotărârii, 11 septembrie 1996, de la care hotărârea era definitivă prin ea însăși, cu atât mai mult cu cât Consiliul Local al municipiului București a fost prezent la dezbateri și a pus concluzii prin consilierul său juridic.
Aceasta pentru că, așa cum prevede prin art. 1 alin. (1), Legea nr. 112/1995 a reglementat numai situația juridică a imobilelor cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului cu titlu, permițând prin art. 9 vânzarea către chiriași a acelor apartamente care nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.
Așadar, în ce privește pe vânzătorul către foștii chiriași C. de la data de 27 septembrie 1996 este în afara oricărei discuții reaua sa credință, indiferent de eventuala comunicare ulterioară a arătatei hotărâri judecătorești.
în aceste condiții de fapt, corect instanța de apel a statuat în sensul că nici cumpărătorii C. nu pot pretinde cu temei că au acționat cu bună-credință, fiind evident că, printr-o minimă diligență, aceștia ar fi avut posibilitatea de a cunoaște regimul juridic real al imobilului în care este situat apartamentul cumpărat.
2) Nu poate fi primită susținerea inadmisibilității acțiunii în justiție la care a recurs reclamanta.
Nu este negat faptul că reclamanta a declanșat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că primăria notificată nu s-a pronunțat asupra notificării prin emiterea de către primarul general a unei dispoziții motivate în termenul defipt de aceeași lege.
Desigur, reclamanta ar fi avut și posibilitatea de a cere justiției să oblige acea primărie să îndeplinească obligația pusă de lege în sarcina sa.
Este, de asemenea, adevărat că Legea nr. 10/2001 nu reglementează situația tăcerii entității notificate, însă lacuna legii nu are semnificația susținută în fața instanței de recurs.
Dimpotrivă, în atare ipoteză, persoana îndreptățită are posibilitatea de a cere justiției să dispună ea însăși asupra cererii de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de stat, adică să se pronunțe asupra unui drept cu caracter civil, numai astfel dându-se eficiență accesului la justiție ca drept consacrat prin art. 21 din Constituție, precum și prin art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
3) La data pronunțării deciziei civile nr. 1003 din 31 mai 2005 erau aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma potrivit cu care, în caz de admitere a apelului pentru judecarea în primă instanță fără cercetarea fondului, cum este situația în speță, instanța de apel va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțându-se o hotărâre definitivă.
Dispoziția enunțată nu exclude posibilitatea pronunțării în apel a două hotărâri consecutive, care să rezolve ansamblul pricinii în două etape, cum a procedat și instanța de apel în prezenta cauză, și deși nu presupune asemenea modalitate, nerecomandabilă de altfel pentru acuratețea actului de justiție, nici nu prevede sancțiunea nulității unor atare hotărâri.
4) Critica referitoare la nepronunțarea instanței de apel asupra unor probe administrate și hotărâtoare este inadmisibilă, nemaiconstituind caz de recurs după abrogarea fostului pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
5) Este lipsit de folos practic recursul declarat de pârâții C. împotriva deciziei civile nr. 272 din 20 iunie 2006 a aceleași instanțe de apel, dat fiind că prin aceasta a fost rezolvat litigiul distinct dintre celelalte părți din același proces.
6) Corect instanța de apel, prin decizia nr. 1003 din 31 mai 2005, a obligat pe apelanții din acea fază procedurală la plata cheltuielilor de judecată făcute de reclamantă, deoarece acei apelanți au căzut în pretenții apărând interese contrare celor ale reclamantei, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. (1) și art. 277 C. proc. civ.
7) Considerentele expuse răspund tuturor criticilor deduse acestei judecăți și impun concluzia că recursurile sunt nefondate, astfel că acestea au fost respinse în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3217/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3251/2007. Civil → |
|---|
