ICCJ. Decizia nr. 3702/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția civilă, la 7 decembrie 2004, reclamanții N.M. și M.N. au solicitat, în contradictoriu cu intimații Primarul municipiului Sibiu și Primăria municipiului Sibiu, anularea dispoziției nr. 2226 din 2 noiembrie 2004 emisă de primar, obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, înscris în C.F. 18908 Sibiu, condiționat de restituirea de către reclamanți a sumei primite cu titlu de despăgubire conform Decretului nr. 223/1974.
în motivarea contestației s-a arătat că reclamanții au adresat o cerere autorităților române prin care au solicitat să li se dea acordul pentru a se stabili definitiv în Germania. Plecarea reclamanților a fost aprobată condiționat de înstrăinarea imobilului pe care aceștia îl aveau în proprietate, iar prin decizia nr. 97/1988 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al județului Sibiu s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea statului.
La termenul din 10 ianuarie 2005 reclamanții și-au completat acțiunea în sensul că au chemat în judecată, pe lângă pârâții inițiali, și pe SC U. SA Sibiu, V.G. și V.C., și au solicitat să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 97/1988 a Consiliului Popular al județului Sibiu; anularea încheierii de întabulare nr. 826 din 16 martie 1988 prin care a fost înscris în C.F. dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 424/1996 încheiat între RAOCL Sibiu, a cărei succesoare este SC U. SA și V.G. și V.C.; să se dispună anularea încheierii de întabulare nr. 626/1997 prin care a fost înscris în C.F. dreptul de proprietate al cumpărătorilor; să se anuleze dispoziția nr. 2226/2004 a Primarului municipiului Sibiu; să se dispună obligarea Primarului municipiului Sibiu să dispună restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Prin sentința civilă nr. 359 din 20 aprilie 2006 Tribunalul Sibiu, secția civilă, a admis în parte acțiunea precizată, a anulat dispoziția nr. 2226 din 2 noiembrie 2004 emisă de Primarul municipiului Sibiu, a dispus emiterea unei dispoziții de acordare de despăgubiri pentru imobilul înscris în C.F. 18908 Sibiu, top 4003/7/II în termenii Legii nr. 247/2005 cu deducerea despăgubirii acordate. A fost admisă excepția prescripției speciale a dreptului și au fost respinse petitele 3 și 4 privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 424/96 și anularea încheierii C.F. nr. 626/97. Au fost respinse celelalte cereri și acțiunea în contradictoriu cu pârâții Primăria Sibiu, SC U. SA, V.G. și V.C.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că proprietari tabulari asupra imobilului în litigiu au fost contestatorii cărora li s-au aplicat prevederile Decretului nr. 223/1974, cu despăgubiri. Deposedarea prin efectul Decretului nr. 223/1974 nu valorează titlu valabil dar, întrucât imobilul a fost înstrăinat de către stat, despăgubirea nu poate consta decât în echivalent bănesc, cu aplicarea capitolului VII din Legea nr. 247/2005.
Contestatorii nu au expus niciun motiv pentru care contractul de vânzare-cumpărare ar fi afectat de nulitate, astfel încât s-a presupus că eventual este vorba de anulabilitatea acestuia, care se supune prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958. De la încheierea convenției și întabularea dreptului au trecut mai mult de trei ani.
Primăria Sibiu nu are calitate procesuală, nefiind subiect de drept, și de asemenea acțiunea nu poate fi admisă nici împotriva SC U. SA, care este doar administratorul domeniului privat al statului în teritoriu.
Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 280 A din 6 octombrie 2006 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.
în considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că reclamanții nu au respectat termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Dreptul de proprietate al pârâților a fost întabulat în C.F. la 16 ianuarie 1997. Operată fiind înscrierea în cartea funciară, aceasta a devenit opozabilă față de terți și, totodată, s-a dat eficiență principiului publicității integrale și absolute care guvernează materia cărților funciare, principiu potrivit căruia toate actele și faptele juridice se presupun a fi aduse la cunoștința publică prin înscriere. Orice persoană interesată poate consulta conținutul cărții funciare, aceasta fiind publică, astfel că reclamanții nu se pot prevala de necunoașterea situației juridice reale a imobilului revendicat, mai ales în condițiile în care încă din anul 2001, prin formulare de notificare conform Legii nr. 10/2001, și-au manifestat interesul pentru obținerea de măsuri reparatorii pentru acest imobil.
Faptul depunerii contractului de vânzare-cumpărare la dosarul cauzei la termenul din 7 februarie 2006, nu poate fi reținut ca momentul în care reclamanții au aflat despre existența acestuia, întrucât, aceștia puteau oricând, prin verificarea situației de carte funciară, să ia cunoștință despre vânzarea imobilului.
împotriva acestei hotărâri reclamanții au declarat recurs critica, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
în mod greșit instanța de apel a considerat că prima instanță a soluționat corect excepția prescripției dreptului la acțiune și nu s-a mai pronunțat asupra motivului de apel vizând casarea cu trimitere la aceeași instanță pentru rejudecarea fondului.
Reclamanții nu au cunoscut existența contractului de vânzare-cumpărare al pârâților V.G. și V.C. nici la data formulării contestației și nici la prima zi de înfățișare.
Nici în Dispoziția nr. 2226 din 2 noiembrie 2004 emisă de primar și nici în întâmpinarea depusă de acest pârât nu se face vorbire despre faptul că imobilul nu se află în proprietatea statului, fiind vândut chiriașilor.
Este adevărat că art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii. Această dispoziție legală încalcă prevederile art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție, în condițiile în care reclamanții și-au stabilit domiciliul în Germania în anul 1988 și nu au mai venit în România decât după anul 2000.
Prin întâmpinare, intimații SC U. SA, V.G. și V.C. au solicitat respingerea recursului deoarece instanțele au soluționat corect capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.
Recursul nu este întemeiat.
Conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii. Termenul a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, astfel încât acțiunea având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce cad sub incidența prevederilor legii speciale a putut fi exercitată numai până la 14 august 2002.
Fiind un termen de prescripție, termenul susmenționat este supus dispozițiilor de drept comun privitoare la repunerea în termen, înscrise în art. 19 din Decretul nr. 167/1958. în condițiile acestui text, repunerea în termen poate fi dispusă atunci când termenul de prescripție a fost depășit din cauze temeinic justificate.
Recurenții au arătat că nu au putut solicita în termenul prescris de lege constatarea nulității contractului prin care intimații V. au dobândit proprietatea asupra apartamentului în litigiu deoarece și-au stabilit domiciliul în Germania și s-au întors în România abia după anul 2000, astfel încât nu au avut cunoștință de înstrăinarea imobilului.
Această împrejurare nu a putut justifica, în opinia instanței, introducerea tardivă a acțiunii, de vreme ce dreptul de proprietate al cumpărătorilor a fost întabulat în C.F. 18908 Sibiu încă din 16 ianuarie 1997. Ca atare, față de rolul pe care îl are față de terți publicitatea imobiliară, necercetarea cărții funciare și, eventual, necunoașterea faptului vânzării, este exclusiv culpabilă acestora.
Cât privește neconstituționalitatea art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, Curtea Constituțională a statuat, prin mai multe decizii prin care a respins excepția, că instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiție, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.
De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul titularului la exercitarea acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea stabilității și securității acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.
în fine, Curtea Constituțională a reținut că imprescriptibilitatea unor drepturi, consfințită, în anumite cazuri, cu titlu de principiu în legislația civilă, nu este consacrată ca atare de Constituție. Așa fiind, legiuitorul poate, în considerarea unor rațiuni majore, să deroge de la acest principiu, așa cum a procedat prin norma dedusă controlului, fără a îndreptăți calificarea reglementării respective ca fiind neconstituțională.
Având în vedere cele mai sus arătate, înalta Curte a apreciat că instanțele de fond au făcut aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Ca atare, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.
în temeiul art. 274 C. proc. civ. recurenții au fost obligați la cheltuieli de judecată către intimații pârâți V.G. și V.C.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3819/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3705/2007. Civil → |
|---|
