ICCJ. Decizia nr. 3837/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 6681/CIV/2002, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria comunei Dobroteasa, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea dispoziției nr. 149 din 15 iulie 2002 emisă de către pârâtă.
Prin sentința civilă nr. 38 din 22 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Olt, secția civilă, s-a admis contestația, s-a anulat dispoziția și s-a constatat că reclamanta are dreptul la 1.069.592.000 lei despăgubiri prin echivalent bănesc, corespunzătoare valorii imobilelor preluate de stat fără titlu valabil.
Apelurile declarate de pârâții Primăria comunei Dobroteasa și D.G.F.P. Olt în nume propriu și pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au fost admise prin decizia nr. 134 din 6 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă.
S-a modificat sentința primei instanțe în sensul că s-a admis acțiunea și s-a constatat valoarea de circulație a imobilului la suma de 1.069.592.000 lei, la care se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin decizia nr. 9924 din 30 noiembrie 2005 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile declarate de reclamantă și pârâta D.G.F.P. Olt, în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice. S-au casat decizia și sentința și s-a trimis cauza pentru rejudecare la același tribunal.
în decizia de recurs s-au reținut următoarele:
Prin cererea dedusă judecății, reclamanta a investit tribunalul cu soluționarea unor cereri în procedura Legii nr. 10/2001 iar în acest cadru procesual instanțele aveau obligația de a stabili calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 și caracterul abuziv al preluării bunurilor, în sensul art. 2 din același act normativ.
Totodată, funcție de situația juridică actuală a bunurilor, instanțele aveau de stabilit dacă restituirea în natură a acestora mai este posibilă (fapt ce presupune existența acestor bunuri la momentul notificării) sau dacă se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sau despăgubiri bănești, în ambele situații, judecata trebuind să se realizeze în contradictoriu cu entitățile deținătoare sau cu persoanele juridice în sarcina cărora au fost instituite obligații în procedura Legii nr. 10/2001.
Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă dacă construcțiile în litigiu există, care este situația juridică a acestora și a terenurilor pe care sunt edificate, respectiv dacă acestea se regăsesc sau nu amplasate pe terenul retrocedat reclamantei în procedura Legii nr. 18/1991, teren care a făcut obiectul judecății finalizate prin sentința civilă nr. 307 din 16 septembrie 1996 a Tribunalului Olt sau se identifică cu bunurile care au făcut obiectul procesului finalizat prin sentința civilă nr. 277 din 14 ianuarie 1994 a Judecătoriei Slatina.
în măsura în care bunurile mai există, instanțele vor stabili unitatea deținătoare și, în raport de distincțiile impuse prin Legea nr. 10/2001 și limitele investirii prin notificare și cadrul procesual stabilit se va dispune cu privire la cererea reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 808 din 12 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Olt s-a admis contestația. A fost obligată pârâta Primăria Dobroteasa să emită dispoziție motivată conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005. S-a respins contestația față de Ministerul Finanțelor Publice constând în lipsa calității procesuale pasive.
Prin decizia nr. 944 din 6 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe.
în motivarea deciziei de apel s-au reținut următoarele:
După modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 (Titlul VII, cap. II, V și urm.), ale cărui dispoziții sunt de imediată aplicare, instanța nu mai are competența de a stabili și individualiza cuantumul și natura despăgubirilor, a măsurilor reparatorii, întinderea lor sau modalitatea de acordare a acestora, această competență revenind organismelor înființate potrivit Legii nr. 247/2005 Titlul VII cap. V.
Instanța are competența, în cazurile începute în temeiul Legii nr. 10/2001 nemodificată și aflate pe rolul instanței la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, de a stabili calitatea de persoană îndreptățită, de a analiza dreptul de proprietate și dacă ea este sau nu persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Restul prerogativelor în domeniul individualizării, al cuantumului, al întinderii măsurilor reparatorii și al modalității de acordare, intră în competența comisiilor înființate potrivit Legii nr. 247/2005.
împotriva deciziei de apel a declarat recurs reclamanta, în motivarea căreia a arătat că nu s-au respectat dispozițiile deciziei de casare în sensul de a se arăta ce despăgubiri i se cuvin.
Recursul este fondat.
Instanța de apel a motivat decizia în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, arătând care sunt limitele în care intervine competența instanței.
La soluționarea cauzei nu s-au avut în vedere dispozițiile din decizia de recurs pronunțată în cauză prin care s-a instituit obligația pentru instanță, ca, la rejudecarea cauzei să se pronunțe asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, făcând o distincție a acestora, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură.
S-a omis totodată că decizia de casare a fost pronunțată la data de 30 noiembrie 2005, după modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 10/2001.
Față de decizia de recurs, în lumina art. 315 C. proc. civ., instanța era obligată să stabilească dreptul la despăgubiri prin echivalent al reclamantei (în cazul imposibilității restituirii în natură), întinderea acestora și modalitatea de acordare.
De altfel, din interpretarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 rezultă că normele pe care le prevede sunt aplicabile dispozițiilor/deciziilor emise după intrarea legii noii în vigoare, precum și celor care au fost emise anterior dar nu erau contestate în fața instanței la data intrării acesteia în vigoare.
Prin urmare, apreciind că recursul este fondat din perspectiva art. 305 C. proc. civ., înalta Curte a făcut aplicarea și a art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași curte de apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3905/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3026/2007. Civil → |
|---|
