ICCJ. Decizia nr. 4205/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4205
Dosar nr. 166/120/200.
Şedinţa publică din 24 mai 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 166 din 10 ianuarie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului I.C.P. la liberă circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene pe o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 23 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 45/1997, publicată în M. Of. nr. 58/1997; că în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OG nr. 5/2006 „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România şi acel stat".
Dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei Statului Român şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac, astfel, parte din dreptul intern, iar în vederea integrării în Uniunea Europeană, România trebuie să îşi finalizeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală.
Prin sentinţa civilă nr. 81 din 25 ianuarie 2007, Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea, constatând următoarele:
După integrarea României în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, România a devenit membră a Uniunii şi automat ordinea juridică comunitară trebuie să fie recunoscută, având efect direct şi bucurându-se de supremaţie în raport cu ordinea juridică internă.
Norma juridică comunitară (Tratatul de constituire a Comunităţii Europene), art. 18, creează drepturi care pot fi invocate direct de particulari în faţa instanţelor naţionale.
Constituţia României, în forma revizuită, prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare au caracter obligatoriu şi sunt prioritare faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Cererea formulată de reclamantă nu poate fi primită, dat fiind faptul că după data de 1 ianuarie 2007, dată de la care dreptului comunitar trebuie să-i fie recunoscută şi garantată supremaţia, restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie ar constitui o încălcare a acestei libertăţi.
Prin Decizia nr. 166 din 7 martie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, pentru următoarele considerente:
La data de 1 ianuarie 2007, România a fost integrată în Uniunea Europeană şi devenind membră a acesteia este obligată să recunoască ordinea juridică comunitară, aceasta având efect direct şi fiind prioritară în raport cu ordinea juridică internă.
Tratatul de constituire a Comunităţii Europene este parte integrantă din sistemul de drept al statelor membre, iar de la data de 1 ianuarie 2007 şi România are obligaţia să-l aplice, deoarece are aplicabilitate prioritară, imediată şi directă.
În acest caz, Legea nr. 248/2005, art. 38 şi art. 39, ce constituie norma internă şi, în temeiul căreia se solicită restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie pentru pârât, este contrară Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, ce prevede că toţi cetăţenii Uniunii Europene sunt liberi să circule în acest spaţiu sub rezerva limitărilor expres prevăzute de tratat.
S-a concluzionat că, în această situaţie legal a apreciat instanţa de fond că trebuie să fie recunoscută şi garantată supremaţia dreptului comunitar, deoarece a dispune restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie ar constitui o încălcare a uneia din libertăţile fundamentale ce stă la baza creării pieţei interne între statele membre şi ea nu poate fi dispusă pe o perioadă anterioară datei de 1 ianuarie 2007.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încadrarea în drept a criticilor formulate fiind făcută de către instanţă în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, împotriva persoanei returnate dintr-un stat cu care România are acord de readmisie „se dispune măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate pe o perioadă de cel mult 3 ani, la solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul persoanei în cauză".
Dispoziţiile art. 5 din acelaşi act normativ prevăd limitativ obligaţiile pe care le au cetăţenii români pe perioada şederii lor în străinătate.
De asemenea şi dispoziţiile art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează că „în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege", exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora.
Or, măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată şi completată prin OG nr. 5/2006, se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern.
În speţă, măsura returnării dispusă de autorităţile statului străin, astfel cum chiar pârâtul a recunoscut, este de natură să facă dovada că acesta nu a respectat condiţiile de şedere în spaţiul Uniunii Europene, reprezentând un pericol real pentru valorile sociale pretins protejate, aşa cum au fost explicitate în chiar expunerea de motive a Legii nr. 248/2005.
Mai mult, la data la care pârâtul a fost returnat, România nu era încă oficial membră a Uniunii Europene, dispoziţiile Tratatului de aderare nefiind obligatorii.
S-a concluzionat că, sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată de interesul public într-o societate democratică, astfel cum se prevede în art. 2, paragrafele 3 şi 4 ale Protocolului nr. IV.
Examinând Decizia în raport de motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Spania, pe o perioadă de 3 ani, pârâtului I.C.P., care a fost returnat din acest stat, la data de 23 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 45/1997.
Instanţele de fond şi apel au respins cererea şi respectiv menţinut soluţia primei instanţe, pe considerentul că începând cu 1 ianuarie 2007, urmare a aderării României la Uniunea Europeană, devenind membră a acesteia, dispoziţiile Legii nr. 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, nu se mai aplică, deoarece dispoziţiile acestui act normativ sunt contrare dispoziţiilor Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, ce este parte integrantă din sistemul de drept al statelor membre.
Procedând astfel, instanţele de fond şi apel au soluţionat greşit cauza, fără a intra în cercetarea fondului, întrucât după aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, acestea au obligaţia să interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, aşa cum s-a arătat, are prioritate.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi şi obligaţii.
Această prevedere din tratat face ca legislaţia comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma comunitară, întrucât atât la data soluţionării în fond cât şi în apel a cauzei, România era stat membru al Uniunii Europene.
Dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, iar în aplicarea acestui articol a fost adoptată Direcţiunea nr. 2004/38/CE a Parlamentului European.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este absolut, pentru că, potrivit art. 27 din directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică, iar, potrivit alin. (29 al aceluiaşi articol, măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză.
Soluţia este în deplin acord cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, numai că limitarea trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din directiva 2004/38/CE, iar dispoziţiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
Faţă de aceste considerente, se constată că instanţele de fond şi apel au făcut o greşită aplicare a legii, atunci când au constatat că dispoziţiile Legii nr. 248/2005 nu se mai aplică fără a cerceta în fond cererea reclamantei prin analizarea proporţionalităţii, dintre natura şi întinderea restricţiei aplicate şi scopul legitim recunoscut.
Analizarea condiţiilor în care se poate dispune restrângerea dreptului la libertatea de circulaţie, prin raportare la alte elemente decât cele permise de dreptul comunitar, echivalează cu o necercetare a fondului litigiului.
Pentru aceste considerente, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. va admite recursul, va casa Decizia şi sentinţa primei instanţe şi va trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
La rejudecarea cauzei se vor avea în vedere circumstanţele concrete ale cauzei şi principiul proporţionalităţii, consacrat de tratat şi de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 116 din 7 martie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi sentinţa nr. 81 din 25 ianuarie 2007 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 422/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 408/2007. Civil → |
|---|
