ICCJ. Decizia nr. 408/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 408.
Dosar nr. 26332/2/200.
Şedinţa publică din 18 mai 2007
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 616 din 3 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a dispus după cum urmează:
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.M. ca neîntemeiată.
S-a admis excepţia lipsei procesuale active a intervenienţilor P.J., I.T.M. şi I.O.L.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC J.T. SA.
S-a respins acţiunea astfel cum a fost modificată şi precizată formulată de către reclamanta B.M. în contradictoriu cu intervenienţii menţionaţi şi pârâta SC J.T. SA, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală.
S-au respins acţiunea astfel cum a fost modificată şi precizată formulată de aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu pârâta U.N.C.C.C. ca neîntemeiată, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de această pârâtă împotriva Municipiului Bucureşti prin Primarul General ca rămasă fără obiect.
La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere actele dosarului faţă de care s-au reţinut următoarele:
Acţiunea înregistrată la data de 14 aprilie 2003 pe rolul instanţei la cererea reclamantei B.M. în contradictoriu cu pârâţii U.N.C.C.C. şi SC J.T. SA a fost ulterior modificată şi precizată, astfel încât, acţiunea are două capete de cerere după cum urmează: să se constate că Decizia nr. 15 din 3 martie 2003 a U.N.C.C.C. este nelegală şi netemeinică şi să se dispună anularea; să se constate că imobilul situat în Bucureşţi a fost naţionalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 şi pe cale de consecinţă să-i fie restituit în natură.
Ulterior, reclamanta a depus la dosar o cerere de chemare în judecată a altor persoane, în temeiul art. 57 C. proc. civ., respectiv a numiţilor I.O.L. şi I.T.M., fraţi, nepoţi de soră ai reclamantei şi P.J., soră a reclamantei.
Pentru părţile chemate în judecată s-a menţionat că sunt moştenitori ai aceluiaşi autor, însă neacceptanţi.
Având în vedere că obiectul litigiului îl constituie contestarea unei decizii emisă în temeiul Legii 10/2001, calitate procesuală activă nu poate avea decât persoana care a formulat o notificare conform Legii 10/2001 şi a parcurs toate etapele prevăzute de lege, iar calitate procesuală pasivă are exclusiv unitatea emitentă a deciziei contestate.
Reclamanta este persoana care a notificat pârâta U.N.C.C.C. solicitând restituirea imobilului în litigiu, aceasta pronunţându-se prin Decizia contestată. Prin urmare, calitate procesuală au atât reclamanta cât şi emitentul deciziei.
Intervenienţii chemaţi în judecată în temeiul art. 57 C. proc. civ., dobândesc calitatea de intervenienţi în interes propriu, urmând să-şi valorifice propriile drepturi în contradictoriu cu părţile originale.
Având în vedere că în litigiul de faţă cadrul procesual este cel reglementat şi impus de Legea 10/2001, intervenienţii nu au calitate procesuală în cauză.
Astfel, intervenienţii nu au probat că ar fi formulat o notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, aceasta fiind singura posibilitate prin care să-şi fi putut valorifica drepturile după intrarea în vigoare a acestei legi, iar în această situaţie nu se mai impune a fi analizate nici eventualele drepturi succesorale ale acestora.
Nici pârâta SC J.T. SA chemată în judecată de către reclamantă prin cererea introductivă nu are calitate procesuală pasivă. Cealaltă pârâtă are calitate de acţionar al societăţii iar dreptul de folosinţă al bunului imobil solicitat a fost adus ca aport în natură în cadrul acestei societăţi, dar legitimarea procesuală a pârâtei nu decurge din această împrejurare. Pe de altă parte, societatea nu este entitatea cu personalitate juridică care, având înregistrat în patrimoniul său imobilul solicitat, ar avea calitate de unitate deţinătoare conform Legii 10/2001.
Prin Decizia contestată, unitatea deţinătoare a apreciat că preluarea imobilului nu a fost abuzivă în raport de modul în care acesta a intrat în patrimoniul unităţii, apreciind totodată că nu este entitatea investită cu soluţionarea notificării, întrucât imobilul nu poate fi restituit în natură; faţă de această situaţie s-a dispus înaintarea deciziei către Prefectura municipiului Bucureşti pentru acordarea despăgubirilor băneşti cuvenite.
În condiţiile în care anularea actului de schimb, prin care unitatea deţinătoare a dobândit imobilul în litigiu, nu s-a solicitat în condiţiile legii, nu a avut loc o preluare în mod abuziv a imobilului de către aceasta; s-a apreciat astfel că în mod corect s-a reţinut că nu este posibilă restituirea în natură, persoana îndreptăţită putând solicita şi obţine numai măsuri reparatorii prin echivalent.
Apelurile declarate de către reclamantă şi intervenienţi împotriva sentinţei primei instanţe au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 137 A din 21 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pentru următoarele motive:
Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, cu toate că persoana pe numele căruia a fost preluat era casnică iar soţul său era avocat, potrivit actelor de la dosar.
Prin urmare, trecerea bunurilor în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv şi fără titlu, niciunul dintre coproprietari nefăcând parte din categoriile vizate prin Decretul nr. 92/1950.
Pe lângă acest aspect s-a mai reţinut, cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1988, că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 11 din Constituţia din anul 1948.
După preluarea bunului de către stat, acesta a fost transmis în proprietatea C. în temeiul Decretului Consiliului de Stat al RSR nr. 670 din 25 august 1966 iar pe baza actului de schimb intervenit la 6 aprilie 1966 între C. şi Comitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului Bucureşti, Statul Român a dobândit în urma acestui schimb proprietatea a 15 imobile situate pe teritoriul Municipiului Bucureşti, foste proprietăţi ale C.
În aceste condiţii, pârâta U.N.C.C.C. este un subdobânditor cu titlu particular şi oneros al bunului solicitat de către reclamantă, la data dobândirii de către aceasta a bunului litigios titlul statului nefiind contestat.
Curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă a statuat asupra lipsei calităţii procesuale pasive a SC J.T. SA având în vedere precizările acţiunii iniţiale făcute de către reclamant, precum şi realitatea emiterii deciziei contestate de către U.N.C.C.C. şi nu de către SC J.T. SA.
Chiar dacă prin constituirea bunului în discuţie ca aport în natură la capitalul SC J.T. SA, proprietatea asupra acestuia a fost transferată în patrimoniul societăţii nou constituită, U.N.C.C.C. este cea care are calitatea de unitate deţinătoare conform art. 20 din Legea nr. 10/2001 şi este ţinută de a soluţiona orice notificare în legătură cu bunul în litigiu.
Anterior anului 1960, pe baza autorizaţiei nr. 82 din 31 octombrie 1952, U.N.C.C.C. a executat o extindere la corpul clădirii centrale, cu privire la care probele administrate au concluzionat că nu constituie o transformare de natură a considera că imobilul a devenit unul nou.
Deşi Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, acelaşi act normativ prevede şi o serie de excepţii de la această regulă, una dintre ele regăsindu-se şi în cazul dedus judecăţii, respectiv art.46 din lege.
Ceea ce dă particularitate cazului de faţă este faptul că U.N.C.C.C. nu este un dobânditor originar al bunului preluat de la fostul proprietar ci doar un subdobândit cu titlu particular şi oneros al imobilului a cărui proprietate a obţinut-o prin cedarea proprietăţii sale asupra altor 15 imobile din Bucureşti către Statul Român.
Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 9, art. 18, art. 20 şi art. 46, rezultă că atunci când cu privire la bunurile preluate abuziv au intervenit acte juridice de înstrăinare, restituirea în natură este condiţionată de desfiinţarea actelor juridice pe calea acţiunii în constatarea nulităţii promovată în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din lege.
Prin urmare, pentru a-şi fi asigurat vocaţia dobândirii în natură a imobilelor solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, reclamanta ar fi trebuit să conteste actul juridic de schimb în temeiul căruia U.N.C.C.C. a dobândit proprietatea bunului.
Împotriva deciziei de apel au declarat recurs reclamanta B.M. şi intervenienta P.J.
Reclamanta a criticat Decizia pentru următoarele motive care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
1. Prin acţiune s-a solicitat anularea deciziei emisă de către unitatea deţinătoare prevăzută de art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Legea nu impune condiţia ca unitatea deţinătoare să fie cea care a preluat în mod abuziv imobilul.
Atât timp cât imobilul preluat abuziv, astfel cum s-a constatat de instanţa de apel, se află în detenţia unei dintre persoanele juridice identificate ca subiecte ale obligaţiei de restituire, nu are importanţă dacă acestea au fost dobânditoare primare sau dacă au dobândit imobilul de la stat.
În HG nr. 498/2003, cap. II se defineşte noţiunea de „unitate deţinătoare" în sensul Legii nr. 10/2001, în sensul că aceasta este reprezentată de entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii, inclusiv organizaţie cooperatistă.
2. Art. 46 din Legea nr. 10/2001, la care se face trimitere în motivarea deciziei de apel, vizează o altă situaţie şi anume cea în care persoanele juridice indicate în art. 20 din lege ca fiind unităţi deţinătoare au procedat la înstrăinarea imobilelor preluate în mod abuziv.
3. Singurele excepţii în care legea a prevăzut că este nevoie de anularea actelor de înstrăinare sunt cele referitoare la donaţiile făcute statului şi actele de înstrăinare făcute de foştii chiriaşi sau prin efectul privatizării.
Normele respective nu se aplică la cazul în speţă.
În momentul formulării notificării şi la data soluţionării cauzei în primă instanţă art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 prevedea ca excepţie de la restituirea în natură situaţia imobilelor înstrăinate foştilor chiriaşi cu respectarea Legii nr. 112/1995.
În condiţiile în care această situaţie este de excepţie, nu se poate aplica prin extensie la alte cazuri.
Modificarea art. 18 lit. d), devenit art. 18 lit. c), prin Legea nr. 247/2005 şi care se referă la actele de înstrăinare fără nici o distincţie, nu se poate aplica retroactiv.
4. Instanţa a pronunţat o hotărâre contradictorie, neexistând concordanţă între considerente şi dispozitiv, în condiţiile în care reţine că imobilul este preluat fără titlu valabil dar nu îl restituie fostului proprietar.
5. Singurele excepţii de la principiul restituirii în natură sunt limitativ prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare; respectiv cele prevăzute de art. 9 alin. (2), fost art. 18, fostul art. 11 alin. (9), art. 19 şi art. 27 (actual art. 29) şi art. 16 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care nu se regăseşte imobilul în litigiu.
6. Decizia este nelegală şi în raport de obligaţia pe care o avea unitatea deţinătoare de a face o ofertă de restituire prin echivalent în condiţiile legii.
Intervenienta P.J. a criticat Decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. S-au încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care recunoaşte calitatea de persoană îndreptăţită moştenitorilor fostului proprietar, calitate pe care recurenta o are în baza certificatului de moştenitor nr. 48 din 9 mai 2005 şi a celorlalte acte aflate la dosar.
În acelaşi timp, art. 4 alin. (3) îi repune în termen pe moştenitorii neacceptanţi ai moştenirii fostului proprietar prin cererea de restituire făcută în temeiul Legii nr. 10/2001.
A aflat despre existenţa prezumtivului drept de proprietate numai la data introducerii sale în cauză, întrucât este stabilită în SUA şi nu are o legătură apropriată cu familia.
Prin poziţia avută în cauză, a achiesat la cererea de restituire făcută de către reclamantă.
2. Se arată, argumentat, că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti este neîntemeiată iar imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate de către reclamantă, Înalta Curte constată că recursul său este fondat pentru motivele ce succed:
1. Art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [cu acelaşi conţinut ca fostul art. 20 alin. (1)] prevede că „imobilele, terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei lege de o regie autonomă, (.....), de o organizaţie cooperatistă sau de altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare" [alin. (1)].
Alin. (4) al aceluiaşi text legal prevede că „prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1) şi (2), în cazul bunurilor deţinute de o organizaţie cooperatistă, persoana îndreptăţită poate opta şi pentru măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri ori servicii sau despăgubiri băneşti".
Din modul de reglementare a legii rezultă că s-a avut în vedere deţinătorul imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că acestuia i s-a conferit competenţa să soluţioneze notificările persoanelor îndreptăţite, prin acte emise de organele sale de conducere.
În condiţiile în care legea nu distinge în funcţie de titlul în baza căruia persoanele juridice indicate de art. 21 alin. (1) [fost art. 20 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001 au în detenţie imobilele ce intră sub incidenţa acestei legi şi pentru cele reţinute în cele ce urmează asupra celorlalte critici, Înalta Curte constată că s-a făcut o aplicare greşită a acestui text legal de către instanţa de apel.
Prin textul legal incident s-a prevăzut numai condiţia ca imobilul ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 să fie „deţinut" de către una dintre entităţile la care se face referire expresă.
Faptul că aceasta a fost intenţia legiuitorului, care rezultă foarte clar din textul legal, este sublinierea făcută în acelaşi sens şi prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003.
Astfel, în capitolul 2 se arată că „unitate deţinătoare" este, prin cazurile arătate, „entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, ... , organizaţii cooperatiste)".
2.3.5. Instanţa de apel reţine, cu referire şi la art. 18, art. 20 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001, că soluţionarea cererii de restituire în natură formulată de către reclamantă este condiţionată de anularea actului de schimb în temeiul căruia deţine imobilul în litigiu.
Art. 46 din lege trebuie aplicat însă corelativ cu art. 18 din aceeaşi lege care prevedea la lit. d) (actual modificat) că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Având în vedere că situaţia prevăzută de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nemodificată cuprindea o situaţie de excepţie iar excepţiile sunt de strictă interpretare, în mod greşit care s-a extins această excepţie la cazul în speţă, respectiv relativ la actul de schimb prin care intimata-pârâtă deţine imobilul.
Într-adevăr, la data soluţionării cauzei în apel art. 18 lit. d) a fost republicat sub lit. c) (imobilul a fost înstrăinat cu „respectarea dispoziţiilor legale") în urma modificărilor intervenite prin Legea nr. 247/2005 şi are în vedere actele juridice de înstrăinare, fără nici o distincţie, însă aplicarea textului legal republicat nu poate avea loc decât cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului, recunoscut prin Decizia de apel prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului de preluare de către stat.
Soluţionarea notificării trebuie făcută în raport de dispoziţiile în vigoare la data formulării, întrucât la acea dată reclamanta avea speranţa legitimă de redobândire a imobilului în natură în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001 primit corelativ cu art. 18 lit. d), ca situaţie de excepţie.
Reclamanta avea, dacă nu un bun, cel puţin o speranţă legitimă, calificată pe permanent de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind un „element al dreptului de proprietate", de a obţine restituirea în natură a imobilului, faţă de dispoziţiile art. 20 care excludeau în speţă aplicarea art. 18 lit. d) din lege, speranţă pe care modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 247/2005, în cursul judecăţii, i-a luat-o, prin forma textului art. 18 lit. c) din lege.
Modificarea legislativă constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ale individului.
Aceasta pentru că, deşi ingerinţa este prevăzută de lege şi urmăreşte realizarea unui interes economic general, nu respectă cerinţa proporţionalităţii între scopul urmărit şi mijloacele folosite, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 1 alin.1 teza a II-a din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.
Legiuitorul, în situaţiile în care a avut în vedere restituirea numai prin echivalent sau restituirea condiţionată de anularea actului juridic, a prevăzut în mod expres acest lucru, în rest predominând principiul restituirii în natură cu subsidiarul de restituire prin echivalent în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură.
Pe de altă parte, contrar celor invocate prin cel de al doilea motiv de recurs, art. 46 din Legea nr. 10/2001 (actual art. 47) nu distinge ca înstrăinările la care se referă să fie făcute sau nu de către entităţile indicate ca fiind „unităţi deţinătoare" în art. 20 alin. (1) din lege [actual art. 21 alin. (1)].
Valabilitatea sau nevalabilitatea unui act juridic de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 având relevanţă sub aspectul persoanei juridice căreia îi revine obligaţia să soluţioneze notificarea.
4. Cea de-a 4-a critică din recursul reclamantei nu este fondată, în condiţiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-au prevăzut situaţii în care, deşi imobilul ce cade sub incidenţa sa a fost preluat fără titlu valabil de către stat, restituirea nu se poate face decât prin sau, în subsidiar, prin echivalent.
6. Sub acest motiv de recurs, reclamanta practic achiesează la dispoziţiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, mai sus arătate, acceptând şi varianta subsidiară de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.
Oricum, unitatea deţinătoare este ţinută de dispoziţiile legale care prevăd expres că dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Pentru motivele apreciate ca fiind fondate din recursul formulat de către reclamantă, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (5) C. proc. civ. (instanţa de apel neintrând în cercetarea fondului) şi să admită recursul, să caseze Decizia de apel în parte şi să dispună trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de aceeaşi parte la Curtea de apel.
Urmează a se casa Decizia în parte, cu menţiunea celorlalte dispoziţii ale deciziei, întrucât recursul declarat de către intervenientă este nefondat, pentru motivele care vor fi arătate în continuare.
1. Într-adevăr, art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că de prevederile acestei legi beneficiază şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite şi că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.
Calitatea însă de moştenitor a persoanei care se consideră îndreptăţită nu este suficientă pentru a beneficia de dispoziţiile legii, fiind necesar ca notificarea să fie formulată în termenul prevăzut de lege, respectiv art. 22 alin. (1) [fost art. 21 alin. (2)].
În condiţiile în care acest termen legal a expirat fără a se formula notificarea de către persoana care se consideră îndreptăţită, este pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 al final, fost art. 21 alin. final).
Pentru depăşirea termenului legal de formulare a notificării nu se poate invoca necunoaşterea legii şi nicio împrejurare care ar pune persoana respectivă în imposibilitate de a forma notificarea, întrucât termenul prevăzut de dispoziţiile legale menţionate nu este un termen procedural de decădere care să atragă incidenţa art. 103 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 137/A din 21 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează în parte Decizia.
Trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de aceeaşi reclamantă la aceeaşi curte de apel.
Menţine dispoziţiile deciziei referitoare la apelul intervenienţilor.
Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienta P.J. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4130/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3321/2007. Civil → |
|---|
