ICCJ. Decizia nr. 4230/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4230
Dosar nr. 23273/2/200.
Şedinţa publică din 25 mai 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 8 septembrie 2004, reclamantul B.M. a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea parţială a dispoziţiei nr. 13888 din 28 iulie 2004 emisă de primarul municipiului Giurgiu şi, pe cale de consecinţă, restituirea în deplină proprietate şi posesie a întregului imobil situat în oraşul Giurgiu, compus din teren în suprafaţă de 1200 mp şi construcţiile aflate pe acesta cu destinaţie de locuinţă în suprafaţă de 550 mp şi magazie în suprafaţă de 80 mp; să se constate că N.S.R. nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 267 din 5 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, s-a dispus după cum urmează.
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.M. în contradictoriu cu Primăria municipiului Giurgiu, reprezentată prin primar şi pârâta N.S.R.
S-a anulat în parte dispoziţia nr. 13888 din 28 iulie 2004 emisă de primarul municipiului Giurgiu, în sensul că:
S-a dispus restituirea în cotă de ¾ către reclamantul B.M. şi în cotă de ½ către pârâta N.S.R. a imobilului situat în Giurgiu, judeţul Giurgiu, compus din teren în suprafaţă de 1200 mp şi construcţiile existente pe acesta, din care: în natură terenul în suprafaţă de 820,950 mp având ca vecini: la N str. Ştefan cel mare, la S – teren proprietatea municipiului Giurgiu, la V – R.S., I.M., D.S., la E – teren proprietatea municipiului Giurgiu şi pin echivalent diferenţa de teren în suprafaţă de 380,05 mp.
S-au menţinut celelalte prevederi ale dispoziţiei nr. 13888 din 28 iulie 2004.
A obligat primarul municipiului Giurgiu să facă numiţilor B.M. şi N.S.R. o ofertă de restituire prin echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 380,05 mp, nerestituibil în natură.
S-a respins capătul de cerere privind lipsa calităţii de persoană îndreptăţită la restituire a pârâtei N.S.R.
A fost obligată pârâta Primăria municipiului Giurgiu să achite reclamantului suma de 5.855.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere probele administrate, faţă de care s-au reţinut următoarele.
Pentru imobilul situat în Giurgiu, au formulat notificări reclamantul B.M. şi pârâta N.S.R., notificări ce au fost înregistrate la Primăria municipiului Giurgiu sub nr. 41 din 6 februarie 2002, respectiv sub nr. 67 din 11 februarie 2002, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului respectiv.
Întrucât Primăria nu a răspuns la notificările respective în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, reclamantul B.M. a solicitat pe cale judecătorească obligarea Primăriei municipiului Giurgiu să emită decizie motivată în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, acţiune ce a fost admisă aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei civile nr. 1225 A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti.
Urmare acestei soluţii, primarul municipiului Giurgiu a emis dispoziţia nr. 13888 din 28 iulie 2004 şi a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Giurgiu, compus din construcţii cu destinaţia de locuinţă, magazie şi terenul aferent acestora în suprafaţă de 820,95 mp, reţinând că limitele actuale ale terenului coincid cu cele de la preluare.
Mai reţine instanţa că imobilul respectiv a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 şi trecut în proprietatea statului prin H.C.M. nr. 288 din 20 februarie 1957 aşa cum rezultă din Decizia nr. 70 din 18 aprilie 1957 şi procesul verbal al Sfatului Popular al oraşului Giurgiu, în aceste documente nefăcându-se nici o referire la întinderea terenului. Singurul document în care este menţionată suprafaţa de 1200 mp aferentă imobilului din str. Ş. este procesul verbal din 1952 pentru impunerea clădirilor şi terenului (fila 101).
În aceste condiţii, având în vedere că înscrisul respectiv emană de la o autoritate publică, instanţa a reţinut că suprafaţa aferentă imobilului expropriat era de 1200 mp.
Referitor la calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a pârâtei N.S.R., instanţa a reţinut că autorul acesteia, numitul R.D., nu a renunţat expres la succesiune, atribuindu-i-se această calitate pe baza faptului că nu s-a prezentat la dezbaterea succesiunii, deşi a fost citat în mai multe rânduri.
Cum pârâta N.S.R. a făcut dovada că este continuatoarea persoanei de la care imobilul a fost preluat, cererea de restituire echivalând cu o acceptare a succesiunii, instanţa a constatat că aceasta este îndrituită la restituire.
Susţinerea reclamantului B.M. că prin Decizia civilă nr. 1225 A/2004 s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că este singurul moştenitor al defunctului R.I. nu este reală, obiectul litigiului în cauza respectivă fiind obligarea autorităţii administrative să emită actul solicitat.
Tribunalul a apreciat că este întemeiată critica adusă dispoziţiei nr. 13888/2004 în ceea ce priveşte neindicarea cotelor părţii ideale. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001 în cazul în care restituirea este solicitată de mai multe persoane îndreptăţite, dreptul de proprietate se constată şi se stabileşte în cote părţi ideale, de aceste prevederi beneficiind şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite.
În cauza dedusă judecăţii, imobilul solicitat a fi restituit a fost dobândit de R.I. şi R.E., ca bun comun prin cumpărarea terenului respectiv şi prin edificarea pe acesta a unei locuinţe P+1. La decesul lui R.I., soţiei supravieţuitoare îi revenea o cotă de ¾ din imobil, iar fraţilor cota de ¼. Cum reclamantul B.M. este succesor prin reprezentare a defunctei R.E., iar N.S.R. a defunctului R.D., instanţa a constatat că acestea sunt cotele ideale la care aceştia sunt îndreptăţiţi.
Din probele administrate, inclusiv raportul de expertiză rezultă că restituirea în natură a întregii suprafeţe de teren aferentă imobilului, respectiv 1200 mp, nu este posibilă, aceasta afectând proprietăţi particulare şi domeniul public, motiv pentru care instanţa a dispus ca pentru diferenţa de teren ce nu poate fi restituită în natură, primarul să facă o ofertă de restituire în echivalent, în condiţiile legii.
Prin Decizia civilă nr. 82 din 14 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au admis apelurile formulate de reclamant şi de pârâta N.S.R. împotriva sentinţei primei instanţe.
S-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a dispus restituirea în cote de ½ pentru fiecare dintre apelanţi, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea deciziei de apel s-au reţinut următoarele.
Curtea a apreciat ca fiind întemeiate criticile apelantei N.S.R., în privinţa modului în care instanţa a stabilit cotele cuvenite celor doi moştenitori ai defunctului proprietar, deoarece imobilul a fost dobândit de R.I. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 453 din 28 septembrie 1925, transcris la Tribunalul judeţului Vlaşca (filele 54-55 dosar de fond), iar în actul de dobândire figurează doar defunctul, în calitate de cumpărător.
La data dobândirii imobilului, raporturile patrimoniale dintre soţi erau guvernate de dispoziţiile Codului civil care instituiau regimul separaţiei de bunuri (art. 1283 C. civ.), fiecare dintre soţi păstrând un drept exclusiv de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale.
Dispoziţiile Codului familiei (adoptat la 29 decembrie 1953 şi intrat în vigoare la februarie 1954), care au instituit regimul comunităţii de bunuri şi prezumţia că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale soţilor, nu sunt aplicabile, nefiind în vigoare la data încheierii actului.
În raport de prevederile legale aplicabile la data dobândirii imobilului, împrejurarea reţinută de instanţa de fond în sensul că imobilul a fost dobândit de R.I. şi R.E. ca bun comun, prin cumpărarea terenului şi prin edificarea construcţiei este greşită, deoarece la dosar nu există nicio dovadă care să înlăture prezumţia rezultând din contractul de vânzare-cumpărare nr. 4531 din 28 septembrie 1925, aceea că imobilul a fost dobândit de R.I., ca bun propriu.
În acest context, cei doi apelanţi îl moştenesc pe defunctul R.I. în cote egale. B.M. ca succesor în drepturi al soţiei supravieţuitoare R.E., iar N.S.R. în calitate de fiică a fratelui defunctului, R.D.
În ceea ce priveşte critica formulată de apelantul reclamant, în sensul că pârâta nu ar avea calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, întrucât autorul său R.D. ar fi renunţat la succesiunea lui R.I. (fostul proprietar al imobilului) Curtea a constatat că susţinerile apelantului reclamant sunt în evidentă contradicţie cu certificatul de moştenitor nr. S164 din 12 mai 1964 din care rezultă că dintre susceptibilii defunctului R.I., au renunţat la succesiune (prin declaraţii de renunţare înregistrate în registrul de renunţări la succesiune) doar R.I. şi P.E., iar N.V. şi R.D. (autorul reclamantei din prezenta cauză) nu s-au prezentat pentru a-şi preciza poziţia faţă de succesiune.
Ca atare, R.D. a devenit străin de succesiunea defunctului R.I. prin neacceptare, nu prin renunţare, aşa cum se susţine de către apelantul-reclamant, situaţie în care moştenitoarea sa N.S.R. este repusă în dreptul de a accepta succesiunea prin efectul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Curtea a apreciat ca fiind nefondată şi critica referitoare la nerestituirea în natură a diferenţei de 380.05 mp. Recurentul susţine această critică bazându-se pe propunerea făcută de expertul R.E., prin raportul de expertiză.
Pentru a identifica această suprafaţă, expertul a avut în vedere schiţa depusă la fila 114 din dosarul de fond, extrasă din arhiva SC P. SA Giurgiu. Această schiţă nu conţine nicio referire cu privire la proprietarii parcelelor şi nu poate fi coroborată cu nicio altă probă, astfel încât să ducă la concluzia că suprafaţa de teren marcată de culoarea galben ar fi aparţinut, în întregime, autorului pârâţilor R.I.
Sub aspectul puterii probatorii, situaţia este identică şi în ceea ce priveşte procesul verbal de impunere întocmit în anul 1952 (fila 113 dosar de fond), în care proprietarul R.I. declară suprafaţa de 1200 mp. Înscrisul respectiv poate naşte doar o prezumţie în sensul că proprietarul a deţinut o suprafaţă de teren cu această întindere, însă nu are putere doveditoare în ceea ce priveşte amplasamentul suprafeţei respective.
Nici actul de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr. 4531 din 28 septembrie 1925) nu conţine referiri cu privire la amplasamentul şi vecinătăţile imobilului cumpărat.
În acest context, propunerea expertului de a se dispune restituirea în natură a suprafeţei delimitate apare ca fiind insuficient fundamentată şi a fost înlăturată.
Motivarea instanţei de fond în sensul că restituirea în natură a suprafeţei de 380,05 mp nu este posibilă, deoarece s-ar afecta proprietăţile particulare şi domeniul public, este greşită. Expertul a arătat că suprafaţa delimitată este la limita proprietăţilor particulare învecinate. Pe de altă parte, faptul că suprafaţa de teren de 380,05 mp se află în proprietatea municipiului Giurgiu nu constituie, în principiu, o piedică pentru restituirea în natură, deoarece Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu mai conţine o interdicţie în acest sens.
Însă, motivul pentru care suprafaţa de teren în cauză, aşa cum a fost delimitată prin expertiză, nu poate fi restituită în natură, este acela că actele privind dovada proprietăţii depuse de apelanţi nu fac dovada identităţii între terenul pe care apelanţii pretind că l-a avut autorul lor şi suprafaţa de 380,05 mp identificată în schiţa anexă la raportul de expertiză.
Curtea a admis critica apelantului-reclamant B.M. în privinţa modului în care instanţa de fond a înţeles să rezolve problema cheltuielilor de judecată, întrucât nu au fost respectate întocmai prevederile art. 274 C. proc. civ.
În raport de suma acordată, rezultă că instanţa a înlăturat în totalitate onorariul avocaţial, ceea ce este contrar prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că instanţa are dreptul să reducă onorariul avocatului, dar nu să-l înlăture în totalitate.
Împotriva deciziei de apel au declarat recurs pârâta Primăria municipiului Giurgiu şi reclamantul.
Recursul Primăriei municipiului Giurgiu va fi respins ca tardiv declarat, întrucât nu s-a respectat termenul de formulare de 15 zile, calculat conform art. 100 C. proc. civ., prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Reclamantul a criticat Decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că pârâta N.S.R. este îndreptăţită la restituirea imobilului, prin efectul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât autorul său R.D. nu a acceptat succesiunea fratelui său R.I. iar notificarea făcută de către pârâtă nu respectă dispoziţiile Legii nr. 10/2001, arătându-se argumentele care susţin acest motiv de recurs.
2. În cazul în care se recunoaşte totuşi pârâtei calitatea de persoană îndreptăţită în condiţiile Legii nr. 10/2001, se invocă faptul că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în modul de stabilire a cotelor aferente asupra imobilului.
Cu referire la dispoziţiile art. 4 din Decretul nr. 32/1954 s-a arătat faptul că nu se aplică regimul separaţiei de bunuri şi că bunul este comun al soţilor R. în temeiul art. 30 C. fam.
În aceste condiţii, cota soţiei supravieţuitoare R.E. este de ¾ şi i se cuvine iar cota de ¼ va reveni fraţilor defunctului R.I..
3. S-au încălcat dispoziţiile art. 9 şi art. 10 ale Legii nr. 10/2001, prin nerestituirea integrală în natură a întregii suprafeţe de teren de 1200 mp, făcându-se referire la probele dosarului care relevă situaţia terenului ca identificat şi liber.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, în limita criticilor apreciate ca fiind întemeiate, după cum urmează:
1. În ceea ce priveşte prima critică de recurs, se constată că reclamantul a declarat apel, sub acest aspect, numai în ceea ce priveşte calitatea pârâtei de persoană îndreptăţită, relativ la aspectul neacceptării succesiunii de către autorul său.
Restul criticilor urmează a nu fi analizate de curte, care reţine omisso medio, în condiţiile art. 294 şi art. 316 C. proc. civ.
Într-adevăr, prin art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu sunt repuşi în termenul de acceptare a succesiunii fostului proprietar moştenitorii renunţători, dar autorul pârâtei nu a renunţat la moştenirea fostului proprietar R.I.
Potrivit certificatelor de moştenitor nr. 469/1969 şi nr. S164 din 11 mai 1960, autorul pârâtei, respectiv R.D., nu se află printre renunţătorii la moştenirea fostului proprietar ci printre moştenitorii care, deşi citaţi de mai multe ori, nu s-au prezentat pentru a-şi preciza poziţia faţă de moştenire (filele nr. 23 şi 24 dosar de fond).
Se constată astfel că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 incidente, respectiv art.4.
2. Înalta Curte constată că este fondat cel de al doilea motiv de recurs, instanţa de apel reţinând în mod greşit regimul juridic al bunurilor soţilor foşti proprietari ai imobilului, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, s-au încălcat dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei, care prevăd ca:
Soţii vor fi supuşi, de la data intrării în vigoare a Codului familiei, dispoziţiunilor acestui cod în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convenţional, de mai înainte.
Bunurile ce soţii au la data intrării în vigoare a Codului familiei devin comune sau proprii, potrivit dispoziţiunilor acestui cod, art. 4.
Dovada ca un bun este propriu se va putea face, între soţi, prin orice mijloc de probă.
În cazul căsătoriilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, dovada ca un bun este propriu se va putea face, de toţi cei interesaţi, prin orice mijloc de probă, chiar faţă de cei de al treilea, art. 5.
Se constată că după intrarea în vigoare a Codului familiei, imobilul în litigiu avea calitatea de bun comun al soţilor autori ai părţilor potrivit dispoziţiilor acestui cod, fiind dobândit în timpul căsătoriei, art. 30 C. fam.
În condiţiile în care nu s-a făcut dovada că imobilul este bun propriu al unuia dintre soţi în condiţiile art. 31 C. fam., acesta are regimul unui bun comun, ceea ce are efecte asupra cotelor moştenitorilor, respectiv ¾ pentru reclamant şi ¼ pentru pârâta N.S.R., faţă de cotele legale aferente fiecăruia dintre autorii acestora după cum a arătat şi reclamantul-recurent.
3. Înalta Curte constată că este fondat şi ultimul motiv de recurs, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: situaţia terenului de 380,05 mp, diferenţa nerestituită în natură, a fost reţinută de instanţa de apel ca fiind acea suprafaţă de teren aflată în detenţia pârâtei Primăria municipiului Giurgiu şi că aceasta nu afectează proprietăţile particulare învecinate, fiind situat la limita acestora.
Instanţa a apreciat însă lipsa identităţii dintre imobile, cu încălcarea dreptului de proprietate al părţilor protejat de art. 480 şi urm. C. civ. şi recunoscut prin Legea nr. 10/2001 care impune cu prioritate restituirea în natură (art. 1 şi art. 7).
În condiţiile în care restul suprafeţei de teren restituită în natură de 820,95 mp este situat în completarea celei de 380,05 mp iar dreptul de proprietate nu este contestat sub aspectul întinderii, în mod evident lotul de teren al foştilor proprietari nu putea fi situat decât în varianta propusă de expert, variantă care nu afectează proprietăţile particulare învecinate, după cum se reţine şi în Decizia de apel.
Urmare a ultimelor două motive de recurs apreciate ca fondate, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să admită recursul declarat de reclamant împotriva deciziei de apel, dispunând după cum urmează:
Va modifica în parte Decizia în sensul că va schimba în parte sentinţa nr. 267 din 5 mai 2005 în sensul că:
Va restitui în natură terenul în suprafaţă de 1200 mp identificat în raportul de expertiză (filele 127-129 dosar fond).
Va înlătura dispoziţia privind restituirea prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 380,05 mp.
Va respinge apelul declarat de pârâta N.S.R. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., intimaţii-pârâţi vor fi obligaţi la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Giurgiu prin primar împotriva deciziei nr. 82 din 14 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva aceleaşi decizii.
Modifică în parte Decizia în sensul că: schimbă în parte sentinţa nr. 267 din 5 mai 2005 în sensul că:
Se restituie în natură terenul în suprafaţă de 1200 mp identificat în raportul de expertiză (filele 127-129 dosar fond).
Înlătură dispoziţia privind restituirea prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 380,05 mp
Respinge apelul declarat de pârâta N.S.R. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Obligă pe intimaţii-pârâţi la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4482/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 422/2007. Civil → |
|---|
