ICCJ. Decizia nr. 4405/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4405
Dosar nr. 2188/1/200.
Şedinţa publică din 31 mai 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 4 octombrie 2004 reclamanţii C.G.O. şi N.I. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General pentru a fi obligat să emită decizie sau dispoziţie motivată în sensul reglementat prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în soluţionarea notificării adresate de reclamanţi.
De asemenea, reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii de câte 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executare.
În motivarea acţiunii reclamanţii au precizat că prin notificarea înregistrată sub nr. 1245 din 14 iulie 2001 au solicitat pârâtului restituirea în natură a apartamentelor nr. 5, 7 şi 8 situate în imobilul din Bucureşti, , însă acesta nu a emis decizie sau dispoziţie în soluţionarea notificării.
Prin sentinţa civilă nr. 45 din 20 ianuarie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul să răspundă la notificarea formulată de reclamanţi prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate cu privire la cererea de restituire în natură a celor 3 apartamente indicate.
Capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii a fost respins ca inadmisibil.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Bucureşti, care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti ca primă instanţă, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată, faţă de prevederile art. 22 şi art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 1252 A din 30 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul şi s-a anulat sentinţa tribunalului, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Judecătoria sectorului 5, cu motivarea că asemenea competenţă aparţine instanţei de trimitere potrivit Legii nr. 195/2004.
Reclamanţii au declarat recurs împotriva deciziei sus-menţionate, susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit Legea nr. 195/2004 şi a încălcat dispoziţiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 2279 din 2 martie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul, s-a casat Decizia civilă nr. 1252/A din 30 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că Legea nr. 195/2004 nu are incidenţă în materia litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001, care sub acest aspect conţine reglementări proprii, voinţa legiuitorului fiind aceea de a conferi instanţelor judecătoreşti competenţe speciale în aplicarea unei legi speciale.
Soluţionarea pricinilor în primă instanţă în cazurile temporizării ori refuzului de finalizare a procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu poate fi atribuită decât simetric regulilor procesuale reglementate prin această lege, adică în competenţa instanţei care judecă acţiunea principală, respectiv secţia civilă a tribunalului conform art. 24 alin. (8) din lege.
În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 27560/1/2005, iar prin Decizia civilă nr. 746/A din 14 decembrie 2006 pronunţată de această instanţă s-a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva sentinţei civile nr. 45 din 20 ianuarie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că, analizând cel de-al doilea motiv de apel, chiar dacă termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, unitatea deţinătoare este obligată să emită decizie sau dispoziţie motivată, situaţie pe care apelantul pârât nu a respectat-o, astfel că în mod corect instanţa de fond l-a obligat să răspundă notificării reclamantului prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâtul, care a invocat drept temei legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât termenul de 60 de zile prevăzut prin dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În speţă, cum notificatorii nu au depus toate actele de care înţeleg să se folosească şi nici nu au comunicat faptul că nu mai au alte acte de depus în susţinerea notificării, recurentul apreciază că termenul de 60 de zile nu a început să curgă.
Se mai susţine că după apariţia Legii nr. 247/2005 instituţia deţinătoare va emite dispoziţie numai când notificatorul a depus toate actele în susţinerea notificării.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate şi având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1), actualmente art. 25, şi următoarele din Legea nr. 10/2001, persoana deţinătoare notificată este obligată ca în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunţe prin dispoziţie sau decizie motivată asupra cererii de restituire formulată prin notificare.
Chiar dacă acest termen este de recomandare, aceasta nu înseamnă că poate fi nerespectat sau chiar ignorat total în sensul de a nu emite actul respectiv.
Lacuna legiuitorului care nu a reglementat expres situaţia în care persoana juridică deţinătoare nu respectă dispoziţiile legale menţionate este acoperită de instanţă care, la solicitarea celor îndreptăţiţi stabileşte în sarcina persoanei juridice deţinătoare obligaţia emiterii deciziei sau dispoziţiei motivată, întrucât o atare obligaţie decurge din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ.
Inconsecvenţa legiuitorului şi necorelarea dispoziţiilor legale în materia Legii nr. 10/2001 nu poate constitui o piedică în calea persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica drepturile recunoscute de lege.
Faţă de aceste argumente, prevăzute expres prin dispoziţiile legale menţionate sau rezultate din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, potrivit caracterului reparatoriu al acestui act normativ, se privesc ca nefondate criticile recurentului, astfel că se dispune respingerea recursului ca nefondat, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 746/A din 14 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Obligă pe recurentul Municipiul Bucureşti să plătească intimaţilor C.G.O. şi N.I. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4404/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 440/2007. Civil → |
|---|
