ICCJ. Decizia nr. 4576/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 88 din 25 ianuarie 2007 Tribunalul Arad a admis cererea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte în contradictoriu cu pârâtul I.N. și a dispus restrângerea exercitării dreptului pârâtului la libera circulație pentru o perioadă de 1 an de zile de la 2 decembrie 2006 până la 2 decembrie 2007, în toate statele membre ale UE cu excepția celor cu privire la care pârâtul face dovada că are drept de intrare.
în motivarea acestei soluții în esență, s-a reținut că pârâtul I.N. a fost returnat din Franța la 2 decembrie 2006, în baza Acordului de readmisie dintre România și Franța, aprobat prin H.G. 278/1994 pentru că a locuit nelegal circa două luni în acest stat.
Instanța a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (1) lit. a) și art. 52 din Legea 248/2005.
Curtea de apel Timișoara prin decizia civilă nr. 98 din 22 februarie 2007 a admis apelurile declarate de Direcția Generală de Pașapoarte și de pârâtul I.N., a schimbat în parte sentința civilă în sensul că s-a dispus restrângerea dreptului la liberă circulație a pârâtului doar pe teritoriul Franței. Au fost menținute restul dispozițiilor.
în motivarea deciziei Curtea de apel a reținut întemeiate apelurile (în privința apelului pârâtului, subsidiarul acestuia) în sensul că art. 38 lit. a) coroborat cu art. 39 alin. (1) din Legea 248/2005 stabilește, ca principiu, restrângerea dreptului la liberă circulație al unei persoane aflată în sejur nelegal pe teritoriul unui stat membru al UE numai cu privire la acel stat. S-a apreciat că extinderea acestei sancțiuni la toate statele membre UE, cum se prevede art. 52 al legii citate, nu mai este posibilă după data intrării României Uniunea Europeană.
Ca urmare, s-a menținut sancțiunea numai cât privește Franța.
împotriva acestei decizii pârâtul a declarat în termen legal recurs a cărei motivare s-a axat pe împrejurarea că instanța trebuie să analizeze motivele de fapt și circumstanțele în care persoana a fost expulzată și în funcție de fiecare caz în parte să aplice sancțiunea corespunzătoare prevederilor Legii 248/2005.
S-a mai arătat că s-a făcut o greșită apreciere a situației de fapt în care s-a aflat pârâtul. Acesta a dovedit că a depășit perioada legală de ședere cu 19 zile pentru că a căutat de lucru și patronul unei firme de construcții l-a angajat în vederea unei probe de lucru urmând să-i facă angajarea și actele de ședere, în caz de acceptare.
Recurentul a solicitat în principal reducerea sancțiunii și în subsidiar respingerea acțiunii.
Criticile formulate în recurs se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în raport de care a fost verificată legalitatea hotărârii și care conduc la concluzia că în cazul de față de impune admiterea recursului și modificarea deciziei atacate pentru următoarele considerente:
Instanțele au făcut o greșită interpretare a textului de lege aplicabil în cauză și prin aceasta au pronunțat soluții nelegale.
Dreptul la liberă circulație al cetățenilor români nu este un drept absolut, el trebuind să se exercite cu respectarea cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) din Constituția României, care îl consacră.
Legea 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație.
Dacă s-ar fi dorit o asemenea consecință, legiuitorul ar fi stipulat în mod expres că o asemenea restrângere operează de drept.
în legislația primară, art. 18.1 al Tratatului Comunității Europene prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.
în legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor UE și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, publicată în Jurnalul oficial al UE nr. Legea 158 din 30 aprilie 2004, se stabilește în art. 27 că limitarea dreptului cetățenilor Statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Prin O.U.G. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor Statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European aprobată prin Legea nr. 260/2005 și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (conform art. 35 din O.U.G. citată) s-a transpus Directiva nr. 38/2004/CE, în legislația internă.
Ca urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern, preeminență consacrată la nivel de principiu de textul art. 20 din Constituția României.
Se constată că în cauză reclamanta nu a dovedit, în condițiile art. 1169 C. civ. incidența vreuneia dintre cauzele de limitare prevăzute de Directiva citată și, ca urmare, instanțele au făcut o greșită apreciere a dispozițiilor art. 52 din Legea 248/2005 pronunțând astfel prin admiterea acțiunii o soluție nelegală.
Pe cale de consecință, constatând că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și văzând și dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul și a modificat decizia atacată în sensul că a respins ca nefondat apelul reclamantei și în consecință a schimbat în tot sentința civilă nr. 88 din 25 ianuarie 2007, respingând ca nefondată acțiunea reclamantei împotriva pârâtului I.N.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4475/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4615/2007. Civil → |
|---|
