ICCJ. Decizia nr. 4569/2007. Civil

Tribunalul Suceava, prin sentința civilă nr.33/9 ianuarie 2007, a respins, ca nefondată cererea reclamantei Direcția Generală de Pașapoarte de restrângere a exercitării dreptului la libera circulație pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei O.E.

în susținerea soluției pronunțate se arată că măsura dispusă de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006 putea fi dispusă până la data aderării României la Uniunea Europeană, ori începând cu 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței arătate a fost respins prin decizia civilă nr. 59 din 7 martie 2007 a Curții de Apel Suceava.

Prin considerentele hotărârii se arată că Directiva nr. 38 din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene, implementată în dreptul intern prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European prevede la art. 27-33, restricționarea dreptului la libera circulație și de rezidență pe teritoriul unui stat membru numai pentru motive de ordine, securitate sau sănătate publică.

Textul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prin care se stipulează o modalitate suplimentară de restrângere a dreptului la libera circulație în cazul returnării unui cetățean român în temeiul unui acord de readmisie, are un caracter discriminatoriu în raport de regimul de la care beneficiază ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene și se situează în afara ipotezelor strict și limitativ prin dispozițiile art. 27 din Directivă.

Cum legislația comunitară privitoare în cauză nu permite restricționarea dreptului suscitat decât în condițiile art. 21 din Directivă, excluzând rațiuni de ordin economic, de imagine ori cu caracter prezumtiv și cum simpla neîndeplinire de către pârâtă a formalităților privind intrarea ori șederea în Grecia neînsoțită e alte probe nu constituie în sine, o conduită de natură să afecteze ordinea și securitatea publică a acestui stat, soluția primei instanțe se justifică.

împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta-apelantă, care a susținut caracterul nelegal al acesteia sub următoarele aspecte:

Instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, text ce condiționează instituirea restricției doar de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea, precum și a pericolului real pe care îl prezintă persoana în cauză pentru valorile sociale pretins protejate.

Acest act normativ a fost și este aplicabil atât anterior cât și ulterior datei de 1 ianuarie 2007, cu precizarea că după data aderării României la Uniunea Europeană vor fi avute în vedere doar dispozițiile art. 39 alin. (1) în sensul restrângerii dreptului la libera circulație doar pentru statul din care persoana în cauză a fost returnată.

Autoritățile române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile grecești, ci doar de a lua act de această măsură și de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislația națională.

Restrângerea dreptului la libera circulație a persoanelor este prevăzută și în normele internaționale: art. 2 alin. (4) al Protocolului nr. 46 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Criticile neîncadrate de recurentă în drept, urmează să fie analizate de instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct.9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se invocă nesocotirea unor dispoziții de drept material în soluționarea cauzei.

Recursul este nefondat.

Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect, cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept interne.

Astfel, potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acel stat.

Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 38/2004/CE care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații de excepție, privind motive de ordine publică, siguranța publică sau sănătate publică.

într-adevăr, instanțele române nu au competența de a se pronunța asupra legalității sau justeții măsurii de expulzare dispusă de autoritățile grecești față de pârâtă la 7 noiembrie 2006. Este dreptul suveran al autorităților statului italian de a aplica legile interne și a dispune măsuri corespunzătoare.

împrejurarea însă că autoritățile grecești au dispus expulzarea pârâtei nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație a cetățeanului său pe teritoriul Greciei.

România și-a respectat obligația asumată prin Decretul de readmisie încheiat cu Grecia, în sensul de a primi în țară pe cetățeanul său culpabil de nerespectarea cerințelor de ședere din Grecia.

Simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea italiană referitoare la dreptul său de ședere pe teritoriul său a unui cetățean român nu poate fi însă încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică, pentru ca cererea formulată de recurentă să poată fi admisă.

Așadar, instanța de apel constatând incidența normei comunitate în conflict cu legea internă și recunoscând preeminența celor dintâi, a procedat corect atunci când a respins apelul reclamantei.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4569/2007. Civil