ICCJ. Decizia nr. 4692/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 100 din 20 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatoarele E.I.M. și G.G.M., în contradictoriu cu intimata A.V.A.S, pentru următoarele motive:
Prin decizia nr. 120 din 24 februarie 2005 emisă de intimata A.V.A.S a fost respinsă notificarea nr. 178 din 8 noiembrie 2001, formulată de petenta V.M.V. decedată ulterior notificării, prin moștenitoare contestatoare E.I.M. și G.G.M., prin care s-a solicitat restituirea unei mori situată în comuna Dragalina, județul Călărași, întrucât nu au fost depuse actele de proprietate ale antecesorilor asupra imobilului revendicat și cele referitoare la calitatea de moștenitoare, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că acestea au invocat ca probă concludentă fișa depusă la dosar în foto copie, fără a fi prezentat originalul și fără a fi certificată sau legalizată.
în acest înscris sunt mențiuni referitoare la fișa nr. 165 a morii I.C. fostă M.G., întocmită conform Ordinului nr. 2163 al Comitetului Provizoriu al Pleșăi Dragoș Vodă.
Totodată, acesta cuprinde un inventar al fondurilor de bază la data naționalizării în care sunt descrise clădiri, instalații industriale, mobilier, combustibil și este indicată valoarea acestora.
Tribunalul a apreciat că acest înscris nu reprezintă un act acre să ateste dreptul de proprietate, întrucât în cuprinsul acestuia nu se face vreo mențiune cu privire la deținerea proprietății sau la titularul dreptului de proprietate.
Tribunalul a reținut că simpla descriere a imobilului menționată în fișa nr. 165 necoroborată cu alt act translativ de proprietate din care să rezulte că moara revendicată a aparținut părinților numitei V.M.V., respectiv G.I. și G.M. și că ulterior a fost preluată de unchiul contestatoarelor, numitul G.M., nu este suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate, chiar dacă în antetul acestui înscris este efectuată mențiunea "Moara I.C. fostă M.G."; tribunalul a apreciat că nici această împrejurare nu constituie o dovadă a dreptului de proprietate, în lipsa indicării actului în baza căruia M.G. a dobândit imobilul revendicat.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că decizia contestată este emisă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește reținerea de către intimată a nedovedirii de către notificatoare a dreptului de proprietate asupra morii revendicate.
în ceea ce privește calitatea de moștenitoare a petentei V.M.V. (decedată pe parcursul soluționării notificării) tribunalul a constatat că petenții au depus la dosar înscrisuri care atestă că aceasta este moștenitoarea defunctului G.M., în calitate de soră și că aceștia au avut pe părinți pe G.I. și G.M.
Prin decizia civilă nr. 505/A din 25 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis apelul declarat de către contestatoare împotriva sentinței primei instanțe, dispunându-se după cum urmează:
S-a schimbat în tot sentința apelată în sensul că:
S-a admis contestația formulată de contestatoarele E.I.M. și G.G.M.
S-a anulat decizia nr. 120 din 24 februarie 2005 emisă de A.V.A.S.
S-au acordat reclamantelor despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul "moară" situat în comuna Dragalina, județul Călărași (fostă moară I.C.).
în motivarea deciziei de apel s-au reținut următoarele considerente:
Apelantele au făcut dovada că sunt moștenitoarele lui M.G. ca a avut în proprietate moara "I.C." situată în comuna Dragalina, județul Călărași, așa cum rezultă și din fișa 165, procesul-verbal din 31 iulie 1949, darea de seamă a Comisiei pentru Concentrarea Morilor și actele de stare civilă depuse la dosar.
Toate aceste înscrisuri sunt, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, acte doveditoare ale proprietății, fiind asimilate acestei definiții inclusiv actele întocmite cu ocazia preluării imobilului, actele care emană de la autoritățile din perioada respectivă și care atestă, direct sau indirect, faptul că bunul aparținea persoanei în cauză.
Instanța a apreciat că apelantele au făcut dovada calității de proprietar al imobilului în litigiu, fiind îndeplinite exigențele dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 498/2003.
împotriva deciziei de apel au declarat recurs ambele părți.
Contestatoarele au criticat decizia pentru următoarele motive care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în baza cărora a solicitat să se dispună obligarea intimatei A.V.A.S să emită decizie de acordare a despăgubirilor.
Trebuia să se dispună obligarea intimatei să emită decizie în condițiile Legii 10/2001 întrucât modul de dispunere nu este clar, nefiind stabilită modalitatea de despăgubire cât și cuantumul.
Pe de altă parte, modalitatea de dispunere de către instanță nu ar putea fi executată, nestabilindu-se nici entitatea obligată în acest sens.
Intimata A.V.A.S a criticat decizia de apel pentru următoarele motive care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și cele care atestă calitatea de moștenitori, trebuie depuse ca anexe la notificare, odată cu acestea.
Singurele documente care au fost anexate notificării sunt, așa cum rezultă din opisul întocmit de către contestatoare în momentul depunerii notificării, înscrisuri care nu pot fi considerate acte de proprietate în sensul Legii nr. 10/2001, acest aspect fiind reținut în mod corect de către prima instanță.
Totodată, actele care trebuiau anexate notificării trebuia să fie copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate și la calitatea de moștenitor.
Concluzionând, intimata a solicitat să fie cenzurată decizia numai în raport de actele aferente notificării, din dosarul administrativ, întrucât nedepunerea actelor în termenul legal atrage decăderea pentru notificatori de a le mai depune ulterior.
înalta Curte constată că recursul formulat de către contestatoare este fondat, pentru motivele arătate în continuare.
Prin decizia de apel s-a dispus în sensul arătat, "acordându-se" reclamantelor despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul "moară" situat în comuna Dragalina, județul Călărași (fosta moară I.C.).
Acest mod de dispunere încalcă dispozițiile Legii nr. 10/2001 aferente care reglementează situația în care intimata-recurentă este entitatea abilitată legal să soluționeze notificarea, calitate necontestată în cauză.
Astfel, așa cum susțin și recurentele contestatoare, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea societății deținătoare a imobilului, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Față de aceste dispoziții legale, se constată că modul de dispunere de către instanța de apel nu este clar atât în privința entității obligate cât și sub aspectul măsurilor reparatorii în echivalent care se cuvin în condițiile Legii nr. 10/2001, acest lucru împietând și asupra executării.
Prin urmare, cu aplicarea dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună modificarea în parte a deciziei, în sensul obligării A.V.A.S să emită o nouă dispoziție prin care să se propună reclamantelor măsuri reparatorii prin echivalent, cu aplicarea corespunzătoare a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Acest mod de dispunere este determinat și de faptul că recursul declarat de către intimata A.V.A.S este nefondat, pentru motivele arătate în continuare.
în cadrul recursului s-au formulat critici vizând soluționarea notificării numai în limita actelor care trebuiau să-i fie atașate, cu respectarea dispozițiilor legale, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, cu consecința decăderii în cazul depășirii termenului legal.
Instanța de apel a reținut administrarea de probatorii prin care s-a făcut dovada proprietății, pentru argumentele arătate mai sus, în deplină concordanță cu Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003 și prin care la pct. 22.1 s-a definit noțiunea de acte doveditoare la care se face referire în art. 23 (fost art. 22) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluționării notificării, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și cele care atestă calitatea de moștenitori se depun într-un anumit termen fixat de lege, prelungit ulterior.
Procedura de restituire în baza Legii nr. 10/2001 cuprinde o procedură administrativă prealabilă care este obligatorie și o procedură judiciară, în cazul în care procedura prealabilă nu este finalizată într-o formă agreată de către părțile implicate.
Din modul de reglementare a Legii nr. 10/2001 rezultă că dispozițiile la care s-a făcut referire sunt cuprinse în procedura administrativă, procedură care se desfășoară în fața unității deținătoare a imobilului ce face obiectul legii și nu în fața instanței de judecată.
Pe de altă parte, în cazul în care legiuitorul ar fi intenționat sancționarea depunerii ulterioare a actelor, inclusiv în fața instanței de judecată, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres, astfel cum a dispus în alte situații.
Astfel, în art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată se arată că nerespectarea termenului de trimitere a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
în același timp, prin art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 se prevede în mod expres sancțiunea care intervine, respectiv prescripția dreptului la acțiune, pentru nerespectarea termenului legal special de contestare a valabilității actelor juridice la care se face referire în textul legal.
Constatând, prin urmare, că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de către pârâtă.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., recurenta pârâtă a fost obligată la plata sumei de 1000 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată către recurentele reclamante.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4655/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4779/2007. Civil → |
|---|
