ICCJ. Decizia nr. 4655/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 125 din 5 martie 2003, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis excepția lipsei competenței materiale și a declinat în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul N.V.V. în contradictoriu cu Primarul municipiului București, prin care a solicitat obligarea acestuia să emită dispoziție motivată în urma solicitării de restituire în natură a imobilului situat în București.
Curtea de Apel București, secția a III a civilă, prin decizia nr. 1622 din 18 iunie 2003, a respins recursul declarat de reclamant împotriva sentinței.
Judecătoria sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 981 din 25 februarie 2004, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pe pârât să răspundă la notificare, conform dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 883 din 2 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și litigii de muncă, a respins apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 981 din 25 februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 5 București.
Prin decizia nr. 6405 din 6 septembrie 2005, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de pârât, a casat decizia și sentința și a trimis cauza Tribunalului București pentru soluționare în primă instanță.
Instanța supremă a reținut că art. 23 din Legea nr. 10/2001 impune unității deținătoare o obligație de a face, iar acțiunea prin care persoana îndreptățită solicită respectarea acestei obligații revine în competența de soluționare a tribunalului, căruia legea specială i-a conferit competențe în aplicarea Legii nr. 10/2001.
La rejudecare, prin sentința nr. 683 din 2 iunie 2006, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul să emită o dispoziție motivată pentru soluționarea notificării.
Tribunalul a reținut că, la data de 27 iulie 2001, reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, adresată Prefecturii municipiului București, care, prin adresa nr. 25752 din 8 august 2001, a transmis-o spre soluționare Primăriei municipiului București. Aceasta din urmă nu a înțeles să răspundă la cererea de retrocedare făcută de reclamant.
Chiar și în ipoteza în care documentația depusă de reclamant ar fi fost insuficientă, primăria, în calitate de unitate deținătoare, are obligația informării în scris a reclamantului asupra necesității completării materialului probator, comunicare care ar fi prelungit termenul de 60 de zile, dacă ar fi fost făcută în interiorul acestuia.
Prin decizia civilă nr. 744 A din 13 decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a III a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.
Curtea de apel a reținut că cererea reclamantului are natura juridică a unei cereri în realizarea dreptului de a obține o soluție în urma transmiterii notificării, corolarul acestui drept fiind obligația pârâtului de a se conforma unei norme legale imperative.
Termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, dar aceasta nu înseamnă că poate fi prelungit la nesfârșit, la discreția unității deținătoare, fiind necesar să se respecte exigențele unui termen rezonabil.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul municipiul București, prin primarul general.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea curții de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării sau a actelor doveditoare, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare emite dispoziție numai când notificatorul a depus toate actele doveditoare.
Notificatorii nu au înțeles să depună toate actele doveditoare, astfel încât, termenul de 60 de zile nu a început încă să curgă.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 25 în urma republicării legii după modificare, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Legea nr. 247/2005 nu a adus nici o modificare de conținut acestui articol, prin urmare termenul de 60 de zile a rămas același și începe să curgă de la aceleași două momente de referință ca în reglementarea din vechea formă a legii. Modificările aduse art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu s-au referit la faptul că în lipsa tuturor actelor doveditoare nu se poate emite dispoziție, ci au dat posibilitatea persoanelor deținătoare să depune acte doveditoare până la soluționarea notificării, peste termenul strict stabilit anterior prin lege.
Prin urmare, termenul de emitere a deciziei sau dispoziției curge de la data depunerii notificării, atunci când aceasta a fost însoțită de acte doveditoare și nu se arată că urmează a fi depuse și alte înscrisuri și de la data depunerii actelor doveditoare, atunci când notificatorii fac mențiunea că, ulterior, se vor depune și alte acte doveditoare.
în cauză, din conținutul notificării transmise Prefecturii municipiului București rezultă că actele doveditoare de care a înțeles să se folosească reclamantul au fost depuse o dată cu aceasta (copiile actelor de identitate, copia procesului verbal emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare din București, copia contractului de vânzare- cumpărare, copia actului de naționalizare).
Prin urmare, în lipsa unei mențiuni în notificarea inițială, în sensul că s-ar mai depune și alte acte doveditoare și în condițiile în care unitatea notificată nu a emis o dispoziție în cei 5 ani scurși de la data introducerii cererii de chemare în judecată (16 octombrie 2002), recurentul-pârât este în culpă pentru nerespectarea obligației de a răspunde la notificare.
De aceea, ambele instanțe, obligând entitatea notificată să emită dispoziție motivată, au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 23 și art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Față de cele expuse mai sus, recursul declarat de pârât a fost privit ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4783/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4692/2007. Civil → |
|---|
