ICCJ. Decizia nr. 4880/2007. Civil
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4880
Dosar nr. 6823/111/200.
Şedinţa publică din 14 iunie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La 1 noiembrie 2006 Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat Tribunalului Bihor să dispună restrângerea exercitării de către I.T.L.F. a dreptului la libera circulaţie în statele Uniunii Europene pe o durată de până la 3 ani.
Motivând cererea, reclamanta a susţinut că pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 5 august 2006 în baza acordului de readmisie dintre România şi acest stat, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) şi art. 52 din Legea nr. 248/2005, potrivit cu care măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, măsură care, până la data aderării României la Uniunea Europeană, trebuie să se refere la teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepţia celor pentru care persoana face dovada că are drept de intrare.
Cererea astfel motivată a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 113/C din 30 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia civilă, iar apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 63/2006 A din 5 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Reclamanta a declarat recurs solicitând casarea deciziei atacate şi, pe fond, admiterea cererii aşa cum a fost formulată.
Dezvoltând în fapt recursul, reclamanta a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea legii, deoarece:
- pârâtul a fost returnat din Franţa în baza acordului de readmisie existent între România şi acest stat, care, la art. 1 pct. 1, prevede că „fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi şi fără formalităţi, orice persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante";
- temeiul acţiunii reclamantei l-a constituit măsura returnării pârâtului în baza acordului de readmisie, fiind astfel aplicabile prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005;
- Legea nr. 248/2005 este în concordanţă cu prevederile art. 17 şi art. 25 din Constituţie, cu art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fără a contraveni Directivei nr. 2004/38/CE.
În consecinţă, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie are scop legitim, iar singura condiţie necesară pentru a fi dispusă este cea a returnării cetăţeanului român dintr-un stat cu care România are acord de readmisie, autorităţile române neavând competenţa de a cerceta legalitatea şi temeinicia actului de returnare, fiind obligate a lua act de această măsură şi de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislaţia naţională, actul de returnare având natura de a face dovada că persoana returnată nu a respectat condiţiile de şedere în Uniunea Europeană.
Refuzând să dispună măsura cerută a restrângerii dreptului pârâtului, instanţa de apel a încălcat cele mai sus afirmate, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.
Examinând recursul astfel motivat, Înalta Curte constată cele ce succed.
Criticile din recurs sunt încadrabile în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu sunt întemeiate.
Art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prevede că măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate (s.n) fi dispusă cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Posibilitatea, iar nu obligativitatea, stipulată prin lege obligă pe judecătorul sesizat, fără a cenzura în vreun fel însăşi măsura returnării, să stabilească faptele care au determinat returnarea persoanei în cauză, dacă acestora le sunt sau nu aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel comunitar şi să examineze acele fapte şi măsura cerută prin prisma raportului de proporţionalitate, numai apoi hotărând fie în sensul admiterii cererii dedusă judecăţii lui, fie în sensul admiterii acesteia.
Tocmai în concordanţă cu cele astfel arătate a procedat instanţa de apel, care a stabilit că între fapta imputată pârâtului şi măsura cerută în contra sa nu există raport de proporţionalitate, temei suficient pentru care instanţa de apel a păstrat dispoziţia de primă instanţă referitoare la respingerea cererii formulată de reclamantă.
Eventuala încălcare a legii de către instanţa de apel constând în greşeli de stabilire a raportului dintre faptă şi măsură nu poate fi cercetată pe calea prezentului recurs deoarece, faţă de limitele motivării acestuia, străine de considerentele deciziei atacate, nu face obiectul lui şi nici nu poate fi examinată din oficiu pentru că nu constituie motiv de ordine publică.
În raport cu cele astfel constatate, recursul va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 63/2006 A din 5 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2007.
← ICCJ. Decizia nr. 4887/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4882/2007. Civil → |
---|