ICCJ. Decizia nr. 4887/2007. Civil
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4887
Dosar nr. 723/86/200.
Şedinţa publică din 14 iunie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 1 februarie 2007 DIRECŢIA GENERALĂ DE PAŞAPOARTE a solicitat Tribunalului Suceava să dispună restrângerea exercitării de către S.S. a dreptului la libera circulaţie pe o durată de 3 ani.
Motivând cererea, reclamanta a susţinut că pârâta a fost returnată din Grecia la data de 11 noiembrie 2006 în baza acordului de readmisie dintre România şi acest stat, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) şi art. 52 din Legea nr. 248/2005, potrivit cu care măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, măsură care, până la data aderării României la Uniunea Europeană, trebuie să se refere la teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepţia celor pentru care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Cererea astfel motivată a fost respinsă prin sentinţa nr. 337 din 15 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia civilă, iar apelul declarat de reclamantă a fost respins prin Decizia nr. 113 din 3 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel de Apel Suceava, secţia civilă.
Tribunalul fără a analiza faptele imputate pârâtei, a interpretat dispoziţiile art. 38 lit. a) şi art. 52 din Legea nr. 248/2005 în sensul că aplicarea măsurii restrângerii dreptului pârâtei la libera circulaţie putea fi dispusă numai până la data aderării României la Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007.
Curtea de apel a refuzat asemenea interpretare, astfel că, păstrând soluţia primei instanţe, a substituit motivarea acesteia în sensul că.
- sunt incidente prevederile Directivei nr. 38 din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene, care, prin art. 4-6 permit şi cetăţenilor români să intre, să rămână timp de 3 luni şi să iasă pe şi de pe teritoriul altui stat membru fără nici o condiţionare sau formalitate, alta decât aceea de a deţine o carte de identitate sau un paşaport, iar prin art. 27-33 restricţionează dreptul la libera circulaţie şi la rezidenţă numai pentru motive de ordine, securitate sau sănătate publică; de regulă în modalităţile refuzului de a acorda dreptul de intrare sau a expulzării aplicate de statul afectat;
- normele europene enunţate au fost transpuse în legislaţia internă prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European;
- art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 stipulează o modalitate suplimentară de restrângere a dreptului la libera circulaţie în cazul returnării unui cetăţean român în temeiul unui acord de readmisie, având astfel caracter discriminatoriu în raport cu regimul de care beneficiază ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene şi situându-se în afara ipotezelor prevăzute strict şi limitativ prin art. 2007 din Directiva nr. 38/2004, care exclud raţiunile de ordin economic, de imagine ori cu caracter preventiv;
- în consecinţă simpla neîndeplinire de către pârâtă a formalităţilor privind intrarea ori şederea în Grecia, neînsoţită de alte probe, nu constituie în sine o conduită de natură să afecteze ordinea şi securitatea publică a acestui stat.
Reclamanta a declarat recurs, prin care, pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a cerut casarea hotărârilor de mai sus şi, pe fond, admiterea cererii aşa cum a fost formulată.
Recursul este întemeiat pentru cele ce succed.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, fundamentul soluţiei din apel rezidă în raţionamentul potrivit cu care sunt direct incidente prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Europei din 29 aprilie 2004, iar art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 conţine modalităţi suplimentare şi discriminatorii de restrângere a dreptului la libera circulaţie.
Aderarea României la Uniunea Europeană nu are ca efect nemijlocit încetarea aplicabilităţii unei legi naţionale, în speţă dispoziţiile Legii nr. 248/2005 referitoare la posibilitatea restrângerii temporare a exercitării dreptului la libera circulaţie în statele Uniunii Europene.
Prin faptul aderării, dreptul comunitar devine imediat aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea internă de drept a statelor membre, efectul imediat operând prin ele însele în cazul tratatelor institutive şi a regulamentelor, precum şi prin transpunere în cazul directivelor şi deciziilor instituţiilor comunitare.
De asemenea, dreptul comunitar are efect direct în cazul dreptului primar (tratate institutive şi regulamente) şi efect util în cazul dreptului derivat (directive şi decizii ale instituţiilor comunitare), adică are un caracter justiţiabil în faţa jurisdicţiilor naţionale în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele de drept comunitar în faţa judecătorului naţional, care este perfect competent să judece, considerat fiind, în aceste condiţii, judecătorul de drept comun al dreptului comunitar.
În fine, dreptul comunitar este prevalent dreptului naţional contrar, producând efecte concrete în ordinea internă a statelor membre, judecătorul naţional fiind cel chemat să sancţioneze contrariul.
Dreptul la libera circulaţie a cunoscut o primă reglementare în Tratatul de la Roma (1957), care stabileşte „eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor" şi statuează faptul că „în scopul aplicării prezentului Tratat, şi fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate".
Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne (circulaţia bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă).
Libera circulaţie a persoanelor derivă din prevederile legate de conceptul de „cetăţenie europeană", introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1993), prin care s-a acordat drept la liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, cu respectarea condiţiilor impuse de Tratatul Comunităţii Europene şi a măsurilor luate pentru aplicarea acestora (s.n.)
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora este reglementat, după modificarea Regulamentului C.E.E. nr. 1612/68 şi abrogarea mai multor directive anterioare, prin Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene, text cu relevanţă pentru Spaţiul Economic European.
Acest din urmă act normativ derivat de drept comunitar reglementează, pe lângă dreptul la liberă circulaţie şi şedere, şi restrângerile acestor drepturi pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică (s.n.).
În raport cu cele astfel arătate sunt de reţinut următoarele:
- este esenţial nelegal refuzul a priori al judecătorului naţional de a aplica dreptul intern pentru simplul motiv al incidenţei dreptului comunitar, fără să cerceteze şi să identifice eventuale ipoteze de conflict între dreptul comunitar şi dreptul intern, aplicând fie norma internă conformă cu dreptul comunitar, fie, aşa cum mai sus s-a arătat, dreptul comunitar în mod imediat, direct şi prevalent, integrat automat sau transpus în sistemul naţional de drept;
- de asemenea, în scopul aplicării corecte a normei de drept incidente, instanţele erau obligate să stabilească faptele care au determinat returnarea persoanei în cauză, dacă acestora le sunt sau nu aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel comunitar şi să examineze faptele şi măsura cerută prin prisma raportului de proporţionalitate, numai apoi hotărând fie sensul admiterii cererii dedusă judecăţii lor, fie în sensul respingerii acesteia.
Raţionamentul instanţei de apel contravine celor mai sus arătate, hotărârea fiind astfel nelegală, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) şi art. 313 C. proc. civ., recursul să fie admis, Decizia atacată să fie casată, iar cauza să fie trimisă spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 113 din 3 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2007.
← ICCJ. Decizia nr. 6115/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4880/2007. Civil → |
---|