ICCJ. Decizia nr. 4883/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4883
Dosar nr. 15599/1/200.
Şedinţa publică din 14 iunie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 137 din 16 februarie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea, precizată, formulată de reclamanţii I.E., I.G.D. şi H.E. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi a fost obligată pârâta să emită decizie de restituire în natură a imobilului situat în sector 4, compus din teren în suprafaţă de 208,61 mp şi construcţie, precum şi a imobilului situat în str. G. nr. 72 A, compus din teren în suprafaţă de 238,08 mp şi construcţie.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite în sensul prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 nu a fost preluare valabilă şi că pârâta nu s-a pronunţat asupra notificării, deşi aceştia au depus actele necesare.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General care a invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, motivat de faptul că obiectul pricinii îl constituie obligaţia de a face şi nu o contestaţie împotriva unei dispoziţii a Primarului General.
Pe fondul cauzei s-a susţinut că în mod greşit a fost obligată pârâta la emiterea deciziei de restituire a imobilului către reclamanţii, întrucât aceştia nu au răspuns solicitărilor adresate pentru completarea dosarului.
La data de 8 iunie 2005 s-a depus o cerere de intervenţie în interesul apelantei de către numiţii S.A. şi S.D.
Prin Decizia civilă nr. 656/A din 12 octombrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a anulat sentinţa şi s-a trimis cauza pentru rejudecarea fondului la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.
În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că acţiunea reclamanţilor se poate judeca doar în raport de art. 1075 C. civ. care atrage competenţa judecătoriei, fiind vorba de o obligaţie de a face.
Reclamanţii au declarat recurs împotriva acestei decizii, iar prin Decizia nr. 3541 din 4 aprilie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a admis recursul, s-a casat Decizia pronunţată în apel şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că acţiunea adresată justiţiei, cu sesizarea lipsei răspunsului la notificare, se situează în prevederile Legii nr. 10/2001 care include şi obligaţia de a face care trebuie privită în contextul şi soluţiile impuse de legea specială, cauza în fond fiind în mod corect şi legal soluţionată de către tribunal, instanţa competentă în rezolvarea litigiilor în această materie.
În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a sub nr. 30356/1/2005.
Prin Decizia civilă nr. 193/A din 14 septembrie 2006 pronunţată de această instanţă s-a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei nr. 137/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi cererea de intervenţie în interesul apelantei.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut, în esenţă, că apelanta nu şi-a respectat obligaţia instituită de lege, prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sarcina sa, de a se pronunţa prin dispoziţie sau decizie asupra cererii formulată de reclamanţi, cum a reţinut în mod corect instanţa de fond. Din conţinutul adreselor invocate de apelantă nu rezultă neîndeplinirea de către reclamanţii a obligaţiei de depunere a actelor doveditoare şi oricum, obligaţia apelantei de a se pronunţa asupra notificării subzista şi în ipoteza în care reclamanţii nu ar fi prezentat astfel de acte.
Municipiul Bucureşti prin Primarul General a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, invocând drept temei legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că în mod greşit s-a respins apelul, deoarece pârâtul nu a refuzat soluţionarea cererii depusă de notificator, iar pe de altă parte că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, făcându-se referire şi la dispoziţiile Normelor Metodologice aprobate prin HG nr. 498/2003 care condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii exprese din partea persoanei îndreptăţite că nu mai sunt alte dovezi de prezentat.
Intimaţii reclamanţii au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât.
În cauză s-a formulat cerere de intervenţie în interesul recurentului pârât de către M.M., cerere încuviinţată în principiu în şedinţa de judecată din data de 8 martie 2007, în temeiul dispoziţiilor art. 51 şi art. 52 C. proc. civ.
Verificând legalitatea deciziei recurate prin prisma motivelor invocate în recurs şi având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în sensul considerentelor ce succed.
În conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1) devenit art. 25 după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, devenit art. 23, din acelaşi act normativ, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Potrivit art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1), să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent.
Faţă de prevederile legale enunţate, rezultă fără echivoc, că, indiferent de situaţie, respectiv dacă persoanei îndreptăţite i se restituie imobilul în natură, se oferă restituirea prin echivalent sau i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată asupra solicitării adresate prin notificare.
Chiar dacă legiuitorul nu a reglementat în mod expres situaţia în care persoana deţinătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti pentru ca persoana juridică deţinătoare să fie obligată să emită o decizie sau dispoziţie motivată, ca răspuns la notificare.
Inconsecvenţa legiuitorului şi necolerarea dispoziţiilor legale în Legea nr. 10/2001 nu poate constitui o piedică în calea persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica drepturile recunoscute de lege.
Faţă de aceste argumente, prevăzute expres prin dispoziţiile menţionate sau rezultate din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, potrivit caracterului reparatoriu al acestui act normativ, se privesc ca nefondate criticile recurentului, astfel că recursul urmează a fi respins, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Respingându-se recursul declarat de pârât, urmează a se respinge implicit şi cererea de intervenţie formulată în interesul recurentului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 193/A din 14 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge cererea de intervenţie în interesul recurentului de mai sus formulată de M.M.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4882/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 487/2007. Civil → |
|---|
