ICCJ. Decizia nr. 5249/2007. Civil
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5249
Dosar nr. 7427/42/200.
Şedinţa publică din 28 iunie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
G.G. a cerut Tribunalului Dâmboviţa la data de 23 martie 2006 anularea hotărârii nr. 2229 din 7 martie 2006 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 247/2005 din cadrul Consiliului Local al municipiului Moreni şi acordarea de despăgubiri în echivalentul unui teren expropriat prin Decretele nr. 162/1976 şi nr. 139/1979.
Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 137 din 23 octombrie 2006, prin care a admis „acţiunea", a anulat „dispoziţia nr. 2229/2006 emisă de Primăria Moreni", a constatat că „reclamantul e îndreptăţit la despăgubiri pentru terenul de 413 mp situat în Moreni" şi a obligat pe „intimata Primăria Moreni" la plata de cheltuieli de judecată către „reclamant".
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Primăria municipiului Moreni şi „Instituţia Prefectului Judeţului Dâmboviţa".
Prin Decizia nr. 129 din 12 martie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile, a anulat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Moreni.
Instanţa de apel a constatat că indicata hotărâre nr. 2229 din 7 martie 2006 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 247/2005, a cărei anulare se cere de către reclamant, este în fapt o adresă prin care Consiliul Local al municipiului Moreni a comunicat lui G.G. respingerea unei cereri prin care acesta solicitase, în temeiul Legii nr. 247/2005, restabilirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.
Curtea de apel a mai stabilit că menţionata cerere a fost adresată direct primarului fără a fi urmată procedura prevăzută de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că anterior G.G. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care a fost respinsă prin dispoziţie emisă de primar, precum şi că Legea nr. 247/2005 a prelungit numai termenul de depunere a cererilor prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi de Legea nr. 1/2000 având ca obiect restituirea de terenuri, în timp ce termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu a suferit nici o modificare.
În raport cu aceste constatări, instanţa de apel a hotărât că „obiectul prezentului litigiu îl constituie cererea de anulare a unui act emis în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, împrejurare ce a fost greşit interpretată şi calificată de către instanţa de fond, care, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., avea obligaţia de a încadra corect în drept cererea cu a cărei soluţionare fusese investită de către intimat".
Reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005, competenţa materială în soluţionarea cererii deduse judecăţii aparţine Judecătoriei Moreni în complet specializat, curtea de apel a anulat hotărârea de primă instanţă şi a dispus reluarea judecăţii de către instanţa competentă.
G.G. a declarat recurs susţinând că hotărârea instanţei de apel „este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.", deoarece curtea de apel a considerat greşit că în speţă ar fi aplicabilă procedura din legea fondului funciar, iar nu cea reglementată de Legea nr. 10/2001, numai astfel stabilind eronat competenţa Judecătoriei Moreni în loc de Tribunalul Dâmboviţa.
Dezvoltând susţinerea, recurentul a mai arătat că în contra celor susţinute de părţile adverse, notificarea pe care a formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată sau, cel puţin, nu s-a făcut dovada că i-a fost comunicată dispoziţia de respingere a notificării, astfel că, în temeiul Legii nr. 247/2005, nu a formulat o nouă cerere de restituire a terenului preluat de stat, ci a revenit cu solicitarea de a fi soluţionată notificarea iniţială.
Ca urmare, adresa prin care i-a fost respinsă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost emisă în procedura Legii nr. 10/2001, iar judecarea contestaţiei formulate împotriva acesteia aparţinea competenţei tribunalului.
Recursul nu este fondat.
Indiferent de faptul că a fost sau nu comunicată lui G.G., existenţa dispoziţiei nr. 1059 din 31 martie 2004 emisă de Primarul municipiului Moreni este o realitate necontestată şi are ca obiect soluţionarea notificării nr. 173 din 12 noiembrie 2001 prin care G.G. a cerut acordarea de despăgubiri băneşti în temeiul Legii nr. 10/2001 în echivalentul terenului în suprafaţă de 515 mp situat în municipiul Moreni, a se vedea fila 30 din dosarul de fond, adică unul şi acelaşi teren vizat şi prin procesul de faţă.
Este de asemenea necontestat că, prin petiţia înregistrată la Primăria municipiului Moreni sub nr. 31 din 13 septembrie 2005, adresată direct primarului, (fila 14 dosar fond), G.G. a solicitat în temeiul Legii nr. 247/2005 restabilirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 515 mp, situat în strada V.
În raport cu circumstanţele descrise nu poate fi primită susţinerea din recurs în sensul că petiţia din 13 septembrie 2005 nu reprezintă o cerere în sine, ci numai o reiterare a notificării nr. 173/2001, făcută în scopul de a determina soluţionarea notificării iniţiale.
Dimpotrivă, petiţia în cauză are scopul evident de a declanşa procedura specifică Legii nr. 1/2000 în temeiul art. III din Titlul VI al Legii nr. 247/2005, potrivit cu care „persoanele fizice şi persoanele juridice pot formula cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferenţele de suprafaţă ce pot fi restituite conform prezentei legi, până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv".
Asemenea modalitate este singura posibilă să permită cercetarea în fond a cererii prin care G.G. pretinde măsuri reparatorii pentru un teren trecut în proprietatea statului, dat fiind că, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 şi dispoziţiile proprii ale celui din urmă act normativ nu au prevăzut un nou termen la îndemâna persoanelor îndreptăţite de a cere măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În consecinţă, calificarea dată de către instanţa de apel cererii deduse judecăţii de către G.G. este nu numai legală, ci şi în interesul acestuia, iar susţinerile din recurs nu sunt întemeiate, astfel încât recursul va fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de G.G. împotriva deciziei nr. 129 din 12 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2007.
← ICCJ. Decizia nr. 5246/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5252/2007. Civil → |
---|