ICCJ. Decizia nr. 542/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 542.
Dosar nr.3503/1/200.
Şedinţa publică din 3 iulie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1132 din 12 iunie 1998 pronunţată de Judecătoria Mangalia s-a dispus după cum urmează:
S-a respins în totalitate acţiunea civilă, formulată de reclamanţii D.N., P.E., D.R.C. şi D.C. împotriva pârâţilor Consiliul Local Mangalia, G. RA Mangalia, SC E. SRL Mangalia, SC S. SRL Mangalia, P.D., P.P., B.M., C.A., C.M., Primăria Mangalia reprezentantă prin primar, C.R. şi C.S., având drept capete de cerere: nulitatea contractelor de locaţiune încheiate între Consiliul Local Mangalia şi pârâtele SC E. SRL Mangalia şi SC S. SRL Mangalia; nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta G. RA Mangalia cu pârâţii persoane fizice; nulitatea sentinţei civile nr. 29 din 8 ianuarie 1969 a Judecătoriei Constanţa şi a deciziei civile nr. 226/1969 a Tribunalului Constanţa; nulitatea menţiunilor de evidenţă imobiliară; recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor; obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor imobilul situat în Mangalia; evacuarea pârâtelor SC E. SRL Mangalia şi SC S. SRL Mangalia; revenirea pârâţilor persoane fizice la calitatea de chiriaşi; instituirea sechestrului judiciar asupra imobilului în litigiu; cheltuieli de judecată.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Mangalia.
Prin Decizia civilă nr. 1008 din 5 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, s-a dispus după cum urmează:
S-a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi D.N., D.C., P.E. şi D.R.C. împotriva sentinţei civile nr. 1132 din 12 iunie 1998 pronunţată de Judecătoria Mangalia în dosarul civil 2363/1996, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Consiliul Local Mangalia, Primăria Mangalia prin primar, G. RA Mangalia, SC C. MV SCV SRL, SC S. SRL Mangalia, P.D., P.P., B.M., C.A., C.R. şi C.S.
S-a schimbat în parte sentinţa civilă atacată în sensul că admite în parte acţiunea reclamanţilor.
Au fost obligaţi pârâţii Consiliul Local Mangalia, Primăria Mangalia, G. RA Mangalia, SC C. MV SCV SRL şi SC S. SRL Mangalia să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Mangalia, compus din teren în suprafaţă de 175,65 mp şi construcţie formată din pivniţă, parter, etajul 1 şi 2, mansardă.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate referitoare la respingerea cererilor de constatare a nulităţii absolute a contractelor de locaţiune încheiate cu pârâtele SC S. SRL Mangalia şi SC C. MV SCV SRL, a contractelor de vânzare-cumpărare având ca titulari pe pârâţii P.D., P.P., C.A., C.M., B.M., C.R. şi C.S., a constatării nulităţii sentinţei civile nr.29/1969 a Judecătoriei Constanţa şi a deciziei civile nr. 226/1969 a Tribunalului Constanţa şi a menţiunilor de evidenţă imobiliară.
Prin Decizia civilă nr. 291 din 7 martie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, s-au admis recursurile declarate de reclamanţii D.N., P.E., D.R.C., D.C. şi de pârâţii RA G. SA Mangalia, Consiliul local al Municipiului Mangalia, C.R. şi C.S., împotriva deciziei civile nr. 1008 din 25 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă. S-au casat atât Decizia cât şi sentinţa primei instanţe, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, în primă instanţă, la Tribunalul Constanţa.
Instanţa de recurs a reţinut că tribunalului îi revenea competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă faţă de data introducerii acţiunii, 25 octombrie 1996 şi valoarea imobilului.
Rejudecând cauza, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 504 din 15 aprilie 2004, dispunând după cum urmează:
S-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Mangalia.
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii D.N., P.E., D.R.C., D.C., în contradictoriu cu Consiliul Local Mangalia, Primăria Municipiului Mangalia prin primar, S.P.A.D.P.P. Mangalia, C.R., C.S., P.D., B.M., P.P., C.M., SC C. MV SCV SRL şi SC S. SRL.
Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Mangalia, judeţul Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 175,65 mp şi construcţie formată din pivniţă, parter, etaj 1 şi 2 şi mansardă.
S-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.
- nr. 1910 din 17 decembrie 1991, încheiat între G. RA Mangalia şi C.M.;
- nr. 1505 din 26 noiembrie 1991, încheiat între G. RA Mangalia şi P.D.;
- nr. 1504 din 13 decembrie 1991, încheiat între G. RA Mangalia şi C.A.;
- nr. 2446 din 5 februarie 1992, încheiat între G. RA Mangalia şi A.C.;
S-au respins celelalte capete ale cererii de chemare în judecată.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a avut în vedere actele dosarului, faţă de care a reţinut următoarele:
După trimiterea cauzei spre rejudecare, reclamanţii nu au modificat obiectul cererii de chemare în judecată, nu au renunţat la cererile formulate şi nici nu au formulat cereri noi.
Modificări au survenit cu privire la părţile din proces având în vedere înstrăinările ulterioare ale unor părţi din imobil şi reorganizarea suferită de G. RA Mangalia, astfel.
În locul pârâtului G. RA Mangalia a intervenit ca pârât S.P.A.D.P.P. Mangalia. Prin Hotărârea nr. 11 din 29 ianuarie 2003 a Consiliului Local Mangalia activităţile, pasivul şi activul G. RA Mangalia au fost preluate de acest serviciu, unitate cu personalitate juridică. În acest context, se constată că a avut loc o transmitere a drepturilor procedurale.
Pârâta C.A. a înstrăinat apartamentul pe care-l deţinea în imobilul în discuţie numitei C.R., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 47216/1994 transcris sub nr. 37855/1994. C.R. la rândul ei, a înstrăinat acelaşi bun soţilor C.R. şi C.S., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1884 din 7 aprilie 2000.
De asemenea, C.R. şi S. au cumpărat şi apartamentul ce a aparţinut pârâtului A.C. conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36762 din 22 august 1995.
Contractul de închiriere nr. 6219 din 27 octombrie 1995 încheiat între G. RA Mangalia şi SC E. SRL Mangalia, a fost cesionat către SC C. MV SCV SRL Mangalia conform adresei nr. 4301 din 6 mai 1996. Drept urmare, spaţiul locativ cu altă destinaţie în suprafaţă de 60,93 mp situat la parterul imobilului litigios a fost închiriat către SC C. MV SCV SRL cu contractul de închiriere înregistrat sub nr. 6931 din 3 august 1998. Locul pârâtei SC E. SRL Mangalia a fost luat de SC C. MV SCV SRL.
Consiliul Local Mangalia a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată numai de o parte din coindivizari.
Excepţia lipsei calităţii procesual pasive este nefondată întrucât acest pârât are calitate procesuală pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de locaţie pentru spaţiile cu destinaţie comercială, deoarece este parte în aceste contracte.
De asemenea, are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, având în vedere că potrivit Legii 215/2001 privind administraţia publică locală, este organul care decide cu privire la bunurile aparţin localităţii. Imobilul a fost în domeniul privat al localităţii Mangalia. Parţial s-a înstrăinat persoanelor fizice, pârâţii, prin mandatarul G. RA Mangalia iar o altă parte, spaţiile cu o altă destinaţie de la parter, sunt în continuare în domeniul privat al localităţii şi sunt în administrarea Serviciului Public de Administrare a domeniul public şi privat Mangalia.
Şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată numai de o parte din coindivizari este nefondată, întrucât acţiunea a fost formulată de toţi succesorii autorilor T.D. şi P.D.
Când s-a declanşat litigiului, reclamantul D.C. l-a împuternicit pe reclamantul D.N. să-l reprezinte înaintea organelor puterii sau administraţiei de stat în legătură cu revendicarea unor imobile, procură autentificată sub nr. 34212 din 6 august 1993. Din modul de redactare rezultă că aceasta este o procură generală. Şi ceilalţi reclamanţi D.R.C. şi P.E., cu procură autentificată sub nr. 20540 din 13 mai 1993 i-au dat mandat general de reprezentare reclamantului D.N. Ambele procuri sunt anterioare formulării acţiunii, 1996. P.E. şi D.R.C. i-au dat lui D.N. şi procură generală autentificată sub nr. 1947 din 6 septembrie 1996 (data anterioară înregistrării acţiunii, 25 octombrie 1996). D.C. a retras procura dată lui D.N. la 23 august 1998. Având în vedere prevederile art. 71-72 C. proc. civ. instanţa a constatat că a fost legal sesizată de toţi proprietarii imobilului în litigiu.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 160 din 22 august 1930 transcris sub nr. 2315 din 2 septembrie 1930 fraţii T.N.D. şi P.N.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren de 80 mp pe care se află „un local vechi de brutărie" situat în Mangalia.
Printr-un alt act de vânzare-cumpărare încheiat la 23 septembrie 1997 şi transcris sub nr. 3521 din 4 octombrie 2007 aceeaşi fraţi mai dobândiseră pe str. T. din Mangalia „un loc viran împrejmuit cu zid de piatră în suprafaţă de 103 mp".
În baza autorizaţiei „permisiune" nr. 228 din 17 mai 1933 cei doi au construit pe terenul de 110 mp un imobil compus din parter şi un etaj iar în august 1933 au primit „permisiunea" să mai construiască un etaj de 110 mp.
Din procesul verbal încheiat la data de 27 noiembrie 1959 de o comisie orăşenească de pe lângă Sfatul Popular al oraşului Mangalia rezultă că în anul 1950 imobilul a fost preluat în administrarea Sfatului Popular Mangalia pentru sediu, fără a fi naţionalizat.
Susţinerea pârâţilor C. că apartamentul pe care-l ocupă ei este o construcţie nouă care nu se identifică cu cea revendicată este neîntemeiată.
Imobilul revendicat a suferit în timp mai multe renovări şi recompartimentări, care nu pot echivala cu o locuinţă nouă. Toate recompartimentările, care nu pot echivala cu o locuinţă nouă au fost efectuate pentru a putea fi folosită construcţia în funcţie de utilitatea pe care i-a dat-o fiecare posesor.
Prin adresa nr. 3842 din18 noiembrie 1991 Direcţia Instanţelor Militare din cadrul Ministerului Justiţiei confirmă faptul că prin Decizia MAI nr. 239/1952, începând cu 20 aprilie 1952 întreaga familie a lui D.T., soţia şi cei doi fii N. şi R.C., au avut domiciliul obligatoriu în Mircea Vodă, raion Medgidia, restricţiile fiind ridicate prin Decizia M.Ap.N. 5089/1954 la 10 octombrie 1954.
În considerarea celor mai sus menţionate, instanţa a constatat că D.P. şi D.T. au fost deposedaţi abuziv şi prin violenţă de imobilul proprietatea lor, situat actualmente în Mangalia. În acest context, D. nr. 218/1960 nu a produs efecte, proprietatea imobilului a fost transmisă în mod nelegal patrimoniului Statului.
În contextul celor mai sus menţionate, instanţa constată că autorul reclamanţilor şi implicit reclamanţii au fost şi au rămas titularii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Mangalia.
Astfel, toţi pârâţii au fost obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat.
Cu privire la celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, instanţa a constatat următoarele.
Cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare a spaţiilor cu destinaţie de locuinţă din imobilul situat în Mangalia este întemeiată.
Din conţinutul contractelor de vânzare-cumpărare rezultă că au fost încheiate în baza Decretului-lege nr. 61/1991 şi a Legii 85/1992. Întrucât imobilul nu a fost construit din fondurile statului încheierea acestor contracte s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 1 ale acestui act normativ.
Cu adresa nr. 5556 din 1 octombrie 1992 G. RA Mangalia recunoaşte că apartamentele vândute în baza Decretului-lege 61/1991 şi a Legii 85/1992 s-a făcut cu încălcarea legii şi invocând dispoziţiile art. 19 din Legea 85/1992, sugerează lui T.D. să solicite instanţei constatarea nulităţii absolute a contractelor deja încheiate.
Drept urmare, instanţa a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1910 din 17 decembrie 1991, nr. 1505 din 26 noiembrie 1991, nr. 1504 din 13 decembrie 1991, nr. 2446 din 5 februarie 1992. Nu se poate dispune revenirea cumpărătorilor la calitatea de chiriaşi, deoarece aceştia au înstrăinat la rândul lor imobilul.
Contractele de închiriere pentru spaţiile cu altă destinaţie nu sunt lovite de nulitate, deoarece reclamanţii nu au adus probe cu care să dovedească reaua-credinţă a locatarilor, având în vedere că s-a invocat nulitatea pentru cauză ilicită. La încheierea oricărei convenţii, buna credinţă se prezumă şi cel ce invocă reaua credinţă trebuie să o dovedească.
Nici cererea de constatare a nulităţii hotărârilor judecătoreşti invocată de reclamanţi nu a fost primită, întrucât reformarea acestora putea fi realizată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Prin Decizia civilă nr. 894/C din 21 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, s-au respins ca nefondate apelurile civile declarate de pârâţii C.R. şi S., P.D., Ş.M.E., C.M. şi Consiliul Local Mangalia împotriva sentinţei civile nr. 504 din 15 aprilie 2004 pronunţată de Tribunalul Constanţa, pentru următoarele motive, unele reţinute ca fiind comune pentru apelurile analizate.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pentru că nu a fost formulată de toţi coindivizarii, s-a reţinut că în cererea de chemare în judecată calitate de reclamanţi au D.N., P.E., D.R.C., D.C., cererea fiind semnată de avocat, care a prezentat împuternicire pentru toate părţile.
În cursul judecăţii s-a depus (la filele 242-243 dosar nr. 2363/1996), procurile autentificate sub nr. 1847/1996, prin care P.E. şi D.R.C. îl mandatează pe I.N. să întreprindă orice acţiune în justiţie în legătură cu dreptul lor asupra drepturilor mobile şi imobile, precum şi sub nr. 34212 din 6 august 1993 prin care D.C. îl mandatează pe D.N. să îl reprezinte în faţa organelor puterilor de stat în legătură cu obţinerea unor imobile.
Ulterior soluţionării cauzei de prima instanţă, petiţia de apel şi cea de recurs a fost făcută tot prin avocat, în baza împuternicirii depuse la dosar. După casarea cu trimitere, la dosar a fost depusă notificare privind retragerea procurii nr. 34212 din 6 august 1993, notificare datată 23 august 1996.
Cu toate acestea, în cursul judecăţii, reclamantul D.C. nu a retractat acţiunea promovată de către D.N. în baza procurii pe care o retrăsese. Mai mult, acesta s-a prezentat, prin avocat ales conform împuternicirii şi procurii depuse şi a continuat judecata în calitate de reclamant, confirmând prin aceasta acţiunea promovată.
De asemenea, reclamantul D.C. şi-a exprimat poziţia procesuală şi în prezentul apel, solicitând respingerea apelurilor şi menţinerea sentinţei atacate.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul nu a înştiinţat instanţa despre retragerea procurii date lui D.N., conform art. 72 alin. (2) C. proc. civ. şi nu a făcut dovada că a comunicat retragerea mandatului şi lui D.N.
În raport de poziţia procesuală a reclamantului D.C. care nu a declarat că nu îşi însuşeşte acţiunea promovată de mandatar, ci, dimpotrivă, şi-a manifestat interesul faţă de cauza dedusă judecăţii, nu se poate reţine susţinerea apelanţilor pârâţi, în sensul că cererea nu a fost introdusă de toţi coindivizarii.
În ceea ce priveşte calitatea de succesori a reclamanţilor, instanţa de fond a apreciat corect că reclamanţii se legitimează procesual activ în cauză.
Astfel, în speţă, reclamanţii au invocat în susţinerea acţiunii dreptul de proprietate a autorilor T.N.D. şi P.N.D. asupra imobilului situat în Mangalia. Conform certificatului de moştenitor nr. 581 din 1 aprilie 1993, au calitatea de moştenitori legali ai defunctului D.T.: D.N., P.E. şi D.R.C., toţi în calitate de descendenţi. De pe urma defunctului D.P. a rămas ca unic moştenitor acceptant reclamantul D.C., fapt dovedit prin certificatul de moştenitor nr. 19/2001.
Prin urmare, reclamanţii au calitatea de succesori legali ai autorilor D.T. şi D.P. şi de coindivizari asupra imobilului ce face obiectul revendicării, astfel că excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe aceste aspecte este neîntemeiată.
Referitor la titlul de proprietate al reclamanţilor se constată că autorii acestora au dobândit, cu actele de vânzare-cumpărare nr. 160 din 22 august 1930 şi 248 din 23 septembrie 1927, imobilul situat în Mangalia, compus din 80 mp teren pe care era amplasat un local vechi de brutărie, în stare de ruină şi terenul în suprafaţă de 103 mp şi 55 cm, loc viran împrejmuit cu un zid de piatră situat în Mangalia.
Prin „permisiunea" nr. 238/1933, Primăria Mangalia i-a autorizat pe autorii reclamanţilor să construiască pe acest teren o construcţie compusă din parter şi etaj pe o suprafaţă de 110 mp (fila 66 dosar 2365/1996). Din chitanţa depusă la fila 67 rezultă că aceştia au plătit şi taxa aferentă construirii unui alt etaj pentru această construcţie, în afara celui autorizat anterior. In procesul verbal încheiat la 27 noiembrie 1959 (fila 164 fond) de către o comisie a Sfatului Popular Mangalia, prin care se propune naţionalizarea imobilului, se consemnează structura imobilului astfel construit din piatră, beton şi cărămidă, cu trei etaje, respectiv la parter prăvălie, la etajul I cinci camere şi o dependinţă, etaj II conci camere şi o dependinţă, etaj III o cameră. Cum la această dată imobilul era încă în administrarea fostului Sfat Popular Mangalia, abia ulterior fiind dat în administrarea M.F.A., rezultă fără echivoc faptul că această construcţie avea configuraţia de P+3 şi că nu Ministerul Forţelor Armate a construit cele trei etaje.
De altfel, din procesul-verbal de predare-primire a imobilului renovat încheiat la 23 ianuarie 1961 rezultă că lucrările au fost de refacere prin redistribuţia încăperilor existente şi turnarea a două planşee de beton armat noi, pentru a se realiza şase apartamente.
Se reţine astfel, că lucrările au vizat numai recompartimentarea clădirii pentru a crea spaţii locative utile în vederea închirierii, în acest scop imobilul fiind consolidat cu planşee noi. Ori, aceste lucrări nu echivalează cu realizarea unui nou imobil din fondurile Ministerului Forţelor Armate, cum susţin apelanţii pârâţi. Pentru a fi vorba de un imobil nou, trebuiau fie să se realizeze extinderi noi pe verticală şi/sau pe orizontală, astfel încât imobilul nou creat să aibă peste 100% din suprafaţa avută iniţial, fie să se fi procedat la demolarea şi, ulterior, la reconstrucţia imobilului, ceea ce nu este cazul în speţă.
Prin urmare, clădirea revendicată în prezent are aceeaşi configuraţie de P+3 ca şi la data preluării în proprietatea statului, fiind edificată de autorii reclamanţilor şi nicidecum din fonduri de stat, criticile formulate de apelanţi în acest sens fiind neîntemeiate.
În ceea ce priveşte validitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâţii C.M., P.P., P.D. şi M., C.A., A.D. şi A. au dobândit apartamentele situate în imobilul revendicat, instanţa a reţinut că în mod corect a apreciat prima instanţă că acestea sunt încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992.
Art. 1 din acest act normativ prevede posibilitatea vânzării către populaţie a locuinţelor construite din fondul statului. Legiuitorul a stabilit expres categoria de imobile ce pot fi vândute în baza şi în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990, respectiv numai acele imobile construite din fondurile statului.
Această intenţie a legiuitorului de a crea un cadru legislativ distinct, pe categorii de imobile, a fost menţinută şi ulterior, prin adoptarea Legii nr. 85/1992 care reglementează cumpărarea de către titularii contractelor de închiriere a locuinţelor construite din fondurile statului, precum şi a Legii nr. 112/1995, prin care se prevede vânzarea către chiriaşi a locuinţelor care au devenit proprietatea statului prin alte acte normative de naţionalizare.
Aşa cum s-a reţinut în considerentele sus-expuse, imobilul în care sunt situate apartamentele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a fost edificat de autorii reclamanţilor, D.T. şi D.P., şi preluat în proprietatea statului şi nicidecum nu este construit din fondurile statului.
Prin urmare, vânzarea apartamentului către pârâţi nu se putea perfecta în baza Decretului-lege nr. 61/1990, acesta nefiind aplicabil, ci, eventual, în baza Legii nr. 112/1995.
Cum aceste contracte au fost încheiate în frauda legii, Curtea a apreciat ca neîntemeiate criticile apelanţilor pârâţi referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, soluţia instanţei de fond fiind menţinută.
În ceea ce priveşte titlul statului, s-a reţinut că pârâţii Consiliul Local Mangalia şi RA G. Mangalia se prevalează, ca titlu asupra imobilului, de Decretul nr. 218/1960 şi de sentinţa civilă nr. 29 din 8 ianuarie 1969 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 226 din 8 aprilie 1969 a Tribunalului Judeţean Constanţa.
Prin această hotărâre s-a respins ca fără obiect acţiunea având ca obiect preluarea în proprietatea statului a imobilului în baza Decretului nr. 111/1951, constatându-se că bunul este proprietatea statului în baza art. 111 Decretul nr. 218/1960 şi art. 1 Decretul 712/1966.
Art. 111 din Decretul 218/1960 prevede că „dreptul la orice acţiune având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului în posesia statului, în aceea a unei organizaţii cooperatiste sau oricărei organizaţii obşteşti fie fără nici un titlu, se prescrie prin 2 ani socotiţi de la data când a avut loc intrarea în posesie".
Ca un prim aspect s-a reţinut că acest decret statuează asupra unor împrejurări care s-au petrecut înainte de apariţia sa, deci retroactivează.
Se consfinţeşte, de asemenea, împiedicarea accesului la justiţie a celui deposedat, punând statul la adăpostul oricăror acţiuni având ca obiect restituirea în natură sau echivalent a bunului intrat abuziv în proprietatea sa.
Totodată, pentru aplicarea acestui text se impunea ca posesia statului să se fi exercitat în condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ., adică să fie o posesie continuă, utilă, publică şi sub nume de proprietar, iar art. 1851 C. civ. impune condiţia ca posesia să nu fie conservată prin acte de violenţă.
În speţă, din adresa nr. 3842 din 18 noiembrie 1991 a Ministerului Justiţiei rezultă că la 20 aprilie 1942, prin Decizia M.A.I. nr. 239/1952, D.T. şi familia sa au fost dislocaţi şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Mircea Vodă, Raion Medgidia. Ca urmare a acestui fapt, imobilul a fost preluat în proprietatea statului în 1956 când a devenit sediul Consiliului Popular Mangalia.
In acest context, posesia exercitată de stat în condiţiile acestui act de violenţă este viciată şi nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate.
Prin urmare, art. 645 C. civ. nu îi conferă statului titlu de proprietate pentru că, intrând în stăpânirea imobilului fără titlu şi în mod abuziv, statul nu a exercitat o posesie utilă în spiritul art. 1846-1847 C. civ.
Ambele decrete, Decretul 218/1960 şi 712/1966, nu respectă prevederile Constituţiilor din 1952 şi 1965 cu privire la proprietate, fiind contrare şi disp. art. 480 C. civ., precum şi disp. art. 17 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Întrucât în ierarhia actelor normative, atât Constituţia cât şi Codul civil, ca lege organică, au prioritate, se reţine ca inaplicabile dispoziţiile acestor decrete şi, ca urmare, lipsa unui titlu valabil al statului pentru imobilul în litigiu.
În această situaţie, autorii reclamanţilor au fost şi au rămas titularii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Mangalia, drept transmis reclamanţilor în calitatea lor de moştenitori legali.
În raport de această situaţie de fapt, coroborată cu disp.art. 480 C. civ. şi art. l din Protocolul 1, instanţa a reţinut ca fiind întemeiată acţiunea în revendicare, reclamanţii având un drept de proprietate valid şi preferabil celorlalţi pârâţi care nu pot opune titluri valabile de proprietate asupra acestui bun.
In ceea ce priveşte titlul apelanţilor C.R. şi S., instanţa a reţinut că aceştia au cumpărat, prin contract de vânzare-cumpărare nr. 36761 din 22 august 1995, apartamentul nr. 5 din imobil de la A.A. şi, prin contractul de vânzare autentificat sub nr. 1884 din 7 aprilie 2000 încheiat cu C.R., apartamentul nr. 3.
Prin urmare, apelanţii pârâţi se legitimează ca subdobânditori ai unui imobil pentru care vânzătorii au titluri încheiate cu încălcarea legii, nule absolut. Buna-credinţă invocată de aceştia nu are relevanţă în cauză, întrucât nu s-a contestat validitatea titlurilor lor de proprietate, instanţa nefiind investită cu constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărate sus-menţionate. Totodată, buna-credinţă nu poate fi opusă reclamanţilor în prezenta acţiune în revendicare, pentru că pârâţii nu au dobândit imobilul direct de la stat (proprietar aparent) ci de la chiriaşul cumpărător, acesta din urmă având un contract încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor legale în baza cărora a fost perfectată vânzarea.
Comparând titlul reclamanţilor cu cel opus de pârâţi, instanţa a reţinut că reclamanţii se legitimează ca titulari ai unui drept de proprietate valid, titlul acestora fiind preferabil celui al pârâţilor C.R. şi S., astfel că nici criticile vizând acţiunea în revendicare a apartamentelor deţinute de familia C. nu sunt întemeiate.
Referitor la apelul declarat de apelanta pârâtă S.M.E. s-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 27868 din 2 august 1993 încheiat cu SC V. SA în baza Decretului-lege nr. 61/1990, aceasta a dobândit în proprietate apartamentul nr. 6 situat la etajul III al imobilului situat în Mangalia.
Problema fondurilor din care a fost edificat imobilul a fost deja tranşată în prezentele considerente. Astfel, întreg imobilul a fost proprietatea autorilor reclamanţilor, fiind construit de aceştia şi nicidecum din fondurile statului, astfel că dispoziţiile Decretului-lege nr. 61/1990 nu puteau fi aplicabile la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Nici susţinerea apelantei pârâte în sensul că apartamentul pe care 1-a cumpărat a rezultat ca urmare a lucrărilor de supraetajare a imobilului, fiind, practic, o locuinţă nouă, nu a putut fi reţinută.
În procesul-verbal încheiat în anul 1959 cu ocazia preluării în proprietatea statului s-a menţionat că imobilul proprietatea fraţilor D.P. şi T. este compus din P+3, iar la etajul III se află o cameră. împrejurarea că la imobil s-au făcut lucrări de recompartimentare şi extindere, rezultând astfel două camere la etajul III, nu echivalează cu construirea unui imobil nou din fondurile statului.
Chiar dacă instanţa de fond nu a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al apelantei pârâte, procedând la compararea titlurilor în mod corect, a dat eficienţă juridică titlului reclamanţilor.
Din prisma dreptului de proprietate al autorilor lor, reclamanţii au dreptul de proprietate mai bine caracterizat, titlul lor de proprietate fiind preferabil celui al pârâtei care a dobândit imobilul în baza unor dispoziţii legale inaplicabile în cazul imobilelor preluate în proprietatea statului, apartamentul său având acelaşi regim juridic ca şi al celorlalţi pârâţi.
Referitor la citarea greşită a apelantei pe numele B. în loc de S., instanţa a reţinut că acest aspect nu atrage nelegalitatea hotărârii pronunţate, întrucât pârâta nu a adus la cunoştinţa instanţei faptul că a intervenit schimbarea numelui prin căsătorie, iar potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apelanta trebuia să dovedească faptul că a fost vătămată în drepturile procedurale.
De asemenea, pârâta fiind obligată în acţiunea de revendicare să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor apartamentul pe care îl deţine, în mod corect s-a făcut aplicarea disp.art. 274 C. proc. civ. şi a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Nici critica apelantului P.D. privind lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea acestei acţiuni nu este întemeiată.
Interesul, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, presupune folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă şi trebuie să fie legitim juridic, născut şi actual, personal şi direct.
Ori, în promovarea acţiunii în revendicarea unui imobil căruia reclamanţii pretind un drept de proprietate, aceştia justifică un interes legitim, personal şi direct. Interesul părţii în promovarea unei acţiuni nu se raportează la instanţa competentă să judece litigiul aşa cum susţine în mod greşit apelantul pârât P.D.
În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Mangalia, invocată prin motivele de apel de această parte, instanţa a apreciat că excepţia nu poate fi reţinută.
Astfel, prin HG nr. 113/1992, bunurile de interes local din domeniul public şi privat al statului au fost trecute în patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale pe teritoriul cărora se află situate. In conformitate cu art. 38 din Legea nr. 215/2001, dreptul de dispoziţie cu privire la proprietatea publică sau privată de interes local se exercită de consiliile locale.
Prin urmare, faţă de aceste dispoziţii legale, Consiliul Local Mangalia se legitimează procesual pasiv în revendicarea imobilului preluat în proprietatea statului ce face parte din domeniul privat al acestei unităţi administrativ teritoriale.
Pentru considerentele expuse, instanţa apreciind criticile apelanţilor pârâţi neîntemeiate în conformitate cu art. 296 C. proc. civ., a respins apelurile declarate împotriva sentinţei Tribunalului Constanţa.
Reţinând culpa procesuală a apelanţilor, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., instanţa i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii reclamanţi.
Împotriva deciziei de apel au declarat recurs apelanţii, criticând-o pentru următoarele motive.
1. Pârâţii C.R. şi C.S. au criticat Decizia pentru următoarele motive care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1.a. Acţiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă în condiţiile în care nu a fost îndeplinită procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
1.b. Instanţele nu au ţinut seama de faptul că apartamentele 5 şi 6 de la etajul III au fost construite din fondurile Statului în anul 1960.
Cu referire la probele invocate în susţinerea acestei critici se arată că apartamentele respective nu au aparţinut niciodată reclamanţilor, au fost înstrăinate cu respectarea prevederilor Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992 şi nu pot face astfel obiectul retrocedării.
1.c. Instanţa de judecată a reţinut în mod eronat că Statul nu a fost niciodată proprietar al imobilului, cu motivarea că acesta a intrat în posesia bunului fără titlu şi prin acte de violenţă.
Termenul de 2 ani de la intrarea bunului în posesia Statului, prevăzut de art. 111 din Decretul nr. 218/1960, era aplicabil indiferent dacă Statul a intrat în posesia imobilelor în baza unui titlu sau nu, iar textul legal nu condiţionează aplicarea acestui termen de caracterul violent sau paşnic al preluării imobilului.
Măsura de stabilire a unui domiciliu forţat în altă localitate, reţinută de instanţă ca deposedare prin violenţă, era o măsură legală la data respectivă.
1.d. Sunt dobânditori de bună-credinţă ai ambelor apartamente pe care le deţin şi pe care le-au dobândit în mod valabil la data respectivă.
Bunul a intrat în posesia Statului în temeiul art. 111 din Decretul nr. 218/1960. Au dobândit drepturile de la proprietarii aparenţi la acel moment, care aveau drepturile întabulate în cartea funciară iar aceştia dobândiseră la rândul lor dreptul de proprietate de la Statul român.
Faptul că Statul a oferit spre vânzare apartamentele din imobil în baza Decretului-lege nr. 61/1990 i-a determinat să creadă că acestea sunt construite din fondurile Statului şi că nu există impedimente legale pentru astfel de vânzări.
2. Pârâtul P.D. a criticat Decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 4, 6 şi 9 C. proc. civ.
2.a. În mod greşit s-a reţinut că actul său de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută în condiţiile în care, pe lângă faptul că pentru existenţa fraudei la lege este necesar ca ambele părţi contractante să fie de rea-credinţă, este aplicabilă prezumţia de bună-credinţă la momentul încheierii actului.
Era convins că imobilul vândut a fost construit din fondurile Ministerului Forţelor Armate, acest aspect fiind dovedit cu actele care au stat la baza încheierii contractului.
Apartamentul pe care l-a cumpărat nu exista la nivelul anului 1933, anul edificării construcţiei conform actelor deţinute de reclamanţi. Imobilul a fost construit în anul 1960, la data respectivă Statul refăcând complet clădirea.
2.b. Instanţa de apel a respins cererea pentru efectuarea unui raport de expertiză care să stabilească dacă imobilul este nou în comparaţie cu imobilul ce a aparţinut reclamanţilor.
S-au încălcat dispoziţiile art. 129, art. 295 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 292 teza a II-a C. proc. civ., care consacră rolul activ al magistratului şi conform cărora instanţa poate încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi probe noi, în condiţiile în care necesitatea acestora rezultă din dezbateri.
Faţă de contradicţiile dintre înscrisurile de la dosar şi poziţiile părţilor, era necesar să se dispună efectuarea unei lucrări de către un specialist.
2.c. S-au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti de către instanţa de judecată prin analizarea valabilităţii titlului de proprietate al Statului.
Pentru constatarea nevalabilităţii titlului Statului, instanţele de judecată s-au pronunţat asupra neconstituţionalităţii Decretului nr. 218/1960 şi ale Decretului nr. 712/1996, deşi Constituţia stabileşte atribuţia exclusivă a Curţii Constituţionale în acest sens.
2.d. Instanţele de judecată au înlăturat ca nevalabil titlul Statului, în condiţiile în acre acesta era reprezentat de o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă.
2.e. Instanţele nu au ţinut cont în soluţionarea cauzei de două principii de drept şi anume cel referitor la subdobânditorul de bună credinţă cu titlu oneros şi respectiv al erorii comune şi invincibile.
Numai în cazul în care a cunoscut sau cu minime diligenţe putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului imobilului, putea să se reţină în sarcina sa reaua credinţă; or, Statul a prezentat o hotărâre judecătorească prin care şi-a justificat titlul.
Principiul validităţii aparenţei în drept înlătură nulitatea unui act încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească, iar la data încheierii contractului ambele părţi erau îndreptăţite să considere că se află în prezenţa unui titlu valabil de proprietate, dată fiind existenţa unei hotărâri judecătoreşti.
2.f. Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu trebuia admisă faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi de procedura specială impusă de această lege.
2.g. Instanţele au acordat mai mult decât s-a cerut în condiţiile în care din actele dosarului rezultă că suprafaţa imobilului revendicat este mult mai mică decât actuala suprafaţă a imobilului, fiind discutabil totodată dacă este vorba de acelaşi imobil.
3. Pârâta Ş.M.E. a criticat Decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
3.a. Cu referire la probele administrate, se arată că etajul III al imobilului în cauză a fost edificat în perioada 1952-1959, prin lucrări de supraetajare şi compartimentări succesiv efectuate din fondurile Statului şi astfel, reclamanţilor li s-a acordat mai mult decât au cerut.
La o comparare a actelor de proprietate rezulta că suprafaţa imobilului la data preluării de Stat este mai mică decât cea care rezultă din ambele anexele actelor de vânzare-cumpărare deţinute de părţi.
3.b. Cauza s-a soluţionat fără ca instanţele să dispună în temeiul art. 212 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ. refacerea sau completarea expertizei efectuată în cauză, pentru a se constata dacă există identitate între configuraţia actuală a imobilului (care este mai mare) şi cel trecut cu titlu în proprietatea Statului, deşi a formulat cerere în acest sens.
3.c. Acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă în condiţiile în care nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra părţii din construcţie care a fost edificată ulterior preluării de către Stat.
Pe de altă parte, dreptul lor de proprietate s-a stins ca efect al sentinţei prin care a fost preluat imobilul, sentinţă pronunţată în temeiul art. III din Decretul nr. 218/1960 şi art. 1 din Decretul nr. 712/1966.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 10/2001, reclamanţii puteau fi despăgubiţi, având în vedere că actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu bună-credinţă, recurenta cunoscând faptul că etajul 3 a fost construit în totalitate de Stat.
Înstrăinările făcute de către Stat până la apariţia Legii nr. 213/1998 au beneficiul deplin al protecţiei Legii nr. 10/2001, în sensul că sunt recunoscute şi conservate efectele acestor acte.
Niciuna dintre instanţe nu a pus în vedere reclamanţilor-intimaţi să precizeze dacă aceştia înţeleg să-şi întemeieze acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu completările ulterioare.
3.d. Instanţa de fond şi cea de apel nu s-au pronunţat asupra unor probe administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, probe detaliate în cadrul criticii, în baza cărora se susţine faptul că etajul 3 în totalitate nu a existat anterior preluării, fiind edificat ulterior preluării de către Stat.
3.e. În mod greşit s-a acordat preferabilitate titlului reclamanţilor, pentru următoarele argumente apartamentul său nu a fost proprietatea reclamanţilor ci a fost edificat în anul 1960; nu se poate dispune o evacuare fără ca titlul său de proprietate să fie anulat. Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel nu au pronunţat nulitatea contractului.
3.f. Faţă de cele susţinute în cadrul criticilor formulate, se arată că este nefondată obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată.
4. Pârâta C.M. a criticat Decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
4.a. Acţiunea este inadmisibilă, fiind încălcat principiul unanimităţii.
4.b. În mod greşi s-a reţinut că reclamanţii au dat mandatul pentru promovarea acţiunii lui D.C., întrucât aceasta a fost retrasă la data de 23 august 1996, anterior formulării acţiunii în revendicare.
4.c. Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă în condiţiile în care reclamanţii au înţeles să uzeze de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
4.d. Fiind vorba de un imobil preluat în proprietatea Statului fără titlu valabil, Statul urma să fie parte în proces, reprezentat de Ministerul Finanţelor.
4.e. Imobilul a fost preluat de Stat cu titlu, respectiv sentinţa civilă nr. 29/1969 a Judecătoriei Constanţa.
4.f. Imobilul a fost refăcut din fondurile Statului şi nu poate fi restituit în natură, întrucât a devenit un imobil nou iar la dosar nu există nicio dovadă din care să rezulte configuraţia imobilului construit de autorii reclamanţilor.
Întrucât apartamentele situate la etajul 2 şi 3 sunt construite din fondurile Statului, Ministerul Forţelor Armate, au fost înstrăinate cu respectarea art. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990 şi nu sunt sancţionate cu nulitatea absolută.
4.g. Cumpărătorii au fost de bună credinţă la încheierea contractelor iar aceasta este suficientă pentru a înlătura sancţiunea nulităţii şi a valida actul juridic de înstrăinare.
4.h. Pe fondul acţiunii în revendicare, instanţa trebuia să compare titlurile valide. Titlul reclamanţilor nu mai era valid întrucât Statul preluase imobilul cu titlu, în baza unor hotărâri judecătoreşti.
În cauză nu s-a făcut dovada deposedării prin violenţă a celuilalt proprietar, respectiv D.P. şi a familiei sale.
5. Pârâtul Consiliul Local Mangalia a criticat Decizia de apel pentru următoarele motive prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:
5.a. Hotărârea cuprinde motive contradictorii în condiţiile în care, deşi se reţine că cererea de constatare a nulităţii hotărârilor judecătoreşti invocate de reclamanţi nu poate fi primită întrucât reformarea acestora putea fi realizată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, se ignoră titlul Statului de proprietate (care astfel subzistă) şi sunt obligaţi să restituie imobilul; aceasta, fără ca titlul să le fie anulat sau comparat cu cel al reclamanţilor.
5.b. Cu referire la dispoziţiile Legii nr. 215/2001, se critică modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Recurentul are numai obligaţia legală de administrare a bunurilor aparţinând domeniului public sau privat [art. 38 alin. (2) lit. f) din lege].
Unitatea administrativ teritorială este persoana juridică cu capacitate deplină şi care are patrimoniu (art. 19 din lege) şi este persoana juridică cu drept de dispoziţie asupra bunurilor din patrimoniu.
5.c. Dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor s-a stins ca efect al sentinţei civile nr. 29/1969 pronunţată de Judecătoria Constanţa prin care s-a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului în baza art. III din Decretul nr. 218/1960 şi art. 1 din Decretul nr. 712/1966.
5.d. Buna credinţă care salvează de la nulitate actele juridice de înstrăinare este prezumată de legiuitor şi nu a fost înlăturată de niciun mijloc de probă de natură.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele motive, structurate pe fiecare recurs în parte.
1. Asupra recursului declarat de pârâţii C.R. şi C.S.
1.a. În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, fără a se respecta procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Acţiunea ce face obiectul acţiunii de faţă a fost formulată şi înregistrată pe rolul instanţei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Potrivit art. 1 C. civ., legea civilă se aplică numai pentru viitor şi astfel nu se poate impune părţii respectarea unei proceduri care, oricum, nu era în vigoare la data respectivă.
1.b. În ceea ce priveşte data de edificare a apartamentelor situate la etajul III al imobilului în litigiu.
Pentru argumentele detaliate în Decizia de apel, cu referire la probele administrate, astfel cum s-a reţinut mai sus din considerentele deciziei, s-a reţinut ca situaţie de fapt edificarea de către autorii reclamanţilor şi nu din fondurile Statului a clădirii revendicate, care are în prezent aceeaşi configuraţie de P+3 ca şi la data preluării în proprietatea Statului.
Reaprecierea cauzei, în sensul criticii formulate sub acest aspect, ţine de temeinicia hotărârii şi reaprecierea probelor, aspect care nu mai este posibil în faţa instanţei de recurs în urma abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
În dosarul de recurs, la termenul de judecată, s-a depus sentinţa civilă nr. 1121/C din 24 mai 2007 pronunţată de Judecătoria Mangalia prin care s-a admis contestaţia la executare formulată de contestatoarea Ş.M.E. (recurentă în litigiu de faţă) şi s-au anulat formele de executare pornite în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa primei instanţe.
În motivarea acestei sentinţe se reţine, cu referire la titlul executoriu, că trebuie să se distingă între imobilul preluat şi lucrările ulterioare făcute de Ministerul Forţelor Armate, urmând să se dispună restituirea prin excluderea celor din urmă.
S-a mai reţinut totodată că apartamentul contestatoarei este la ultimul etaj, etajul III, nu este amplasat în mansarda construcţiei care nu mai există şi, în orice caz, instanţa nu a constatat nulitatea acestui contract.
Acest act nou, depus în dosarul de recurs, nu este de natură a infirma situaţia de fapt reţinută de ambele instanţe anterioare, dată fiind natura juridică a acţiunilor confirmate prin hotărârile în discuţie.
1.c. În ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului în discuţie:
După cum s-a reţinut în cauză, imobilul a fost preluat de Stat în baza art. III din Decretul nr. 218/1960 şi art. 1 din Decretul nr. 712/1966.
Art. III din Decretul nr. 218/1960, prevedea că dreptul la orice acţiune având ca obiect restituirea, în natură sau prin echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului de faţă, în posesiunea Statului, în aceea a unei organizaţii cooperatiste sau a oricărei organizaţii obşteşti, fie fără niciun titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiţi de la data când a avut loc intrarea în posesiune.
Articolul unic al Decretului nr. 712/1966 prevede că bunurile care se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960 şi se află în posesia unei organizaţii socialiste, sunt considerate proprietate de Stat de la data intrării lor în posesia Statului sau a oricărei organizaţii cooperatiste.
Prin aceste dispoziţii, prin prescripţie, Statul dobândea bunurile respective în proprietate.
Într-adevăr aceste dispoziţii nu condiţionează expres aplicarea termenului de caracterul violent sau paşnic al preluării imobilului, dar aceste dispoziţii nu pot fi aplicate decât corelativ cu celelalte dispoziţii legale şi norme aplicabile.
Astfel, dobândirea proprietăţii prin prescripţia dreptului la acţiune, pe lângă faptul că îngrădea accesul la justiţie pentru redobândirea unui drept de proprietate recunoscut şi protejat de Constituţia în vigoare la acea dată, era fondat şi faptul posesiunii, astfel cum este (şi era) reglementată de art. 1846 şi urm. C. civ.
Astfel, potrivit art. 1847 C. civ., ca să se poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, astfel cum acestea sunt definite de art. 1848 şi urm. C. civ.
Faţă de condiţiile de preluare a imobilului reţinute de instanţe. discolarea familiei şi domiciliu obligatoriu în altă localitate, posesia exercitată de Stat nu este netulburată, condiţie impusă de textul legal precizat.
Art. 1851 C. civ. prevede că posesiunea este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului.
Pe de altă parte, date fiind condiţiile socio-politice de la acea dată este greu de acceptat posibilitatea unei persoane deposedată de bun de a îl revendica în faţa instanţei.
Prin neconcordanţa actelor legale de preluare a imobilului cu Constituţia în vigoare la acea dată şi cu dispoziţiile Codului civil, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 instanţa în mod corect a apreciat asupra nevalabilităţii titlului de preluare a imobilului.
1.d. Recurenţii-pârâţi au dobândit apartamentul nr. 5 de la A.A. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36761 din 22 august 1995 şi apartamentul nr. 3 de la C.R. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1884 din 7 aprilie 2000.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, recurenţii-pârâţi se legitimează că subdobânditori ai unor imobile achiziţionate de la autori ale căror titluri sunt lovite de nulitate absolută.
Valabilitatea titlurilor recurenţii-pârâţi nu a fost analizată în cauză, instanţa de apel comparând titlul de proprietate al reclamanţilor cu cele deţinute de aceştia, acordând preferabilitate proprietarilor iniţiali.
În ceea ce priveşte buna credinţă a terţilor dobânditori, în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauzele împotriva României în sensul că vânzarea unui bun al altuia unor terţi chiar şi de bună credinţă, chiar dacă ar fi anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al fostului proprietar, combinată cu lipsa totală de despăgubire a acestuia din urmă, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Individului, Cauza Străin (Hotărârea din 21 iulie 2005, Cauza Pădurare (Hotărârea din 1 decembrie 2005) Cauza Linder şi Hammermayer (Hotărârea din 6 aprilie 2006), Cauza Togănel şi Grădinaru (Hotărârea din 29 iunie 2006), Cauza Jujescu (Hotărârea din 29 iunie 2006), Cauza Ţovaru (Hotărârea din 12 octombrie 2006), Cauza Sebastian Taub (Hotărârea din 12 octombrie 2006), Cauza Ruxandra Ionescu (Hotărârea din 12 octombrie 2006), Cauza Davidescu (Hotărârea din 16 noiembrie 2006), Cauza Dan Popescu (Hotărârea din 14 decembrie 2006).
Prin urmare, chiar şi în cazul în care subdobânditorii cu titlu oneros se prevalează de bună-credinţă la data încheierii actelor atât timp, cât timp se menţin circumstanţele reţinute în deciziile Curţii Europene, privarea fostului proprietar de imobilul care a fost preluat fără titlu valabil, contravine dispoziţiilor Convenţiei Europene.
2. Asupra recursului declarat de pârâtul P.D.
2.a. În condiţiile în care imobilul nu a fost construit din fondurile Statului (aspect ce nu mai poate fi reapreciat de instanţa de recurs pentru argumentele arătate mai sus) contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către recurentul-pârât nu putea fi perfectat în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990 care viza imobilele construite din fondurile Statului.
Recurentul-pârât nu se poate prevala de buna sa credinţă atât timp cât era de notorietate, în contextul social, problema restituirii proprietăţii către cei deposedaţi iar cu minime diligenţe se putea constata că imobilul a fost preluat de la persoane fizice şi că astfel titlul Statului nu este cert.
Art. 1899 alin. (1) C. civ. defineşte buna credinţă ca fiind credinţa posesorului că cel de la care dobândeşte imobilul are toate însuşirile cerute delege pentru a-i transmite proprietatea.
Alin. (2) al aceluiaşi articol prezumă buna credinţă, dar nu înlătură minimele obligaţii care îi revin cumpărătorului, care trebuie să fie totuşi un cumpărător diligent iar, după cum s-a arătat mai sus, o simplă verificare ar fi adus dubii asupra calităţii vânzătorului din perspectiva Decretului-lege nr. 61/1990.
În ceea ce priveşte situaţia imobilului relativ la calitatea constructorului, urmează a se reţine argumentele arătate mai sus la critica aferentă din cadrul recursului formulat de pârâţii C.R. şi C.S.
2.b. Instanţa de recurs nu poate cenzura măsura dispusă de către instanţă în ceea ce priveşte probatoriul de administrat, întrucât reprezintă un aspect de temeinicie care nu se mai regăseşte în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., de reaprecire a necesităţii şi utilităţii probei respective faţă de actele existente la dosar şi contradictorialitatea acestora.
2.c. În soluţionarea cauzei nu s-au depăşit de instanţă atribuţiile puterii judecătoreşti, pentru a fi atrasă incidenţa art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Posibilitatea criticată de către pârât îi este conferită instanţei de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, după ce în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 se arată că fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de Stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea Statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către Stat, în alin.3 se arată că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
2.d. În privinţa cestor critici urmează a se avea în vedere considerentele reţinute la critica anterioară, precum şi cele arătate cu ocazia analizării recursului pârâţilor C. relativ la valabilitatea titlului Statului.
2.e. Pentru soluţionarea acestei critici urmează a se avea în vedere argumentele reţinute sub pct. 2.a (din cadrul aceluiaşi recurs) şi cele reţinute cu ocazia analizării ultimei critici din recursul formulat de pârâţii C.
2.f. Pentru această critică urmează să fie reţinute aceleaşi argumente ca în cazul primei critici din recursul pârâţilor C.
2.g. Curtea constată totodată că nu este incident în cauză nici art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat restituirea imobilului în litigiu, iar dacă suprafaţa imobilului preluată a fost mai mică decât cea pe care o are acum sau dacă este vorba sau nu de acelaşi imobil nu poate fi reapreciat de instanţa de recurs, după cum s-a mai arătat; o asemenea posibilitate nemaifiind permisă de art. 304 C. proc. civ.
Instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt că imobilul retrocedat este cel care a aparţinut autorilor reclamanţilor şi că acesta a avut aceeaşi structură atât la data preluării cât şi la retrocedare, constatând că a fost edificată de către aceştia şi nu din fondurile Statului, respectiv de Ministerul Forţelor Armate.
3. Asupra recursului declarat de pârâta Ş.M.E.
3.a. Aceeaşi critică a mai fost analizată şi în cadrul celorlalte recursuri, urmând a se reţine aceleaşi argumente.
3.b. Relativ la această critică urmează să se reţină argumente arătate la pct.2.b. din cadrul recursului formulat de pârâtul P.D.
3.c. Pentru soluţionarea acestei critici urmează să fie avute în vedere aceleaşi argumente reţinute la pct.3.a., 2.a., 2.d. din recursul declarat de pârâtul P.D. şi 1.a., 1.d. din recursul declarat de pârâţii C.
3.d. Nepronunţarea de către instanţe asupra unor probe administrate, indicate de parte ca fiind hotărâtoare pentru dezlegarea cauzei, nu mai poate fi cenzurată de instanţa de recurs, întrucât pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. era abrogat la data pronunţării deciziei de apel, prin Legea nr. 219/2005.
4. Asupra recursului declarat de pârâta C.M.:
4.a. Acţiunea a fost formulată, în calitate de reclamanţi, de către D.N., P.E., D.R.C. şi D.C.
Calitatea acestora de moştenitori ai foştilor proprietari T.N.D. şi P.N.D., şi nu şi a altora, a fost reţinută de instanţa de apel cu referire la probele administrate, probe care nu mai pot fi reapreciate de instanţa de recurs.
Astfel, reclamanţii sunt moştenitorii foştilor proprietari iar excepţia inadmisibilităţii a fost în mod corect respinsă de instanţă.
4.b. Instanţa de apel a reţinut că reclamantul D.C. nu a înştiinţat instanţa despre retragerea procurii date lui D.N., conform art. 72 alin. (2) C. proc. civ. şi că nu a făcut dovada că a comunicat retragerea mandatului dat sub nr. 34212 din 6 august 1993 lui D.N. acestuia din urmă.
Această situaţie apreciată în raport de actele dosarului nu mai poate fi reapreciată de instanţa de recurs iar în raport de aceste elemente, s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale incidente.
Astfel, potrivit art. 72 C. proc. civ., renunţarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare [alin. (1)], iar mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul de înfăţişare sau de îndeplinire a termenului căilor de atac.
4.c. Pentru această critică urmează a se reţine aceleaşi argumente arătate sub pct.1.a. cu ocazia analizării recursului declarat de pârâţii C.
4.d. Atât timp cât nu s-a demonstrat în cauză că imobilul în litigiu aparţine domeniului public sau privat al Statului, calitatea procesuală a Statului ca pârât nu poate fi discutată.
4.e. Pentru soluţionarea acestei critici urmează să fie avute în vedere argumentele arătate mai sus în cadrul criticii 3.c. din recursul declarat de pârâtul P.D. şi criticile corespunzătoare din celelalte recursuri.
4.f.g. Şi pentru soluţionarea acestei critici urmează a se vedea cele arătate mai sus la pct.1.b. şi 1.d. din recursul declarat de pârâţii C.
4.h. Operaţiunea de comparare a titlurilor se impune în cazul în care asupra aceluiaşi imobil sunt deţinute mai multe titluri de proprietate valabile.
Atât timp cât titlul de proprietate de care se prevalează pârâta-recurentă a fost anulat nu mai subzistă condiţiile aferente unei comparaţii de titluri.
Pentru argumentul referitor la valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat urmează a se avea în vedere aceleaşi considerente reţinute mai sus la pct.4.e.
Ultimul argument invocat în susţinerea acestei critici vizează reaprecierea probelor şi, oricum, date fiind condiţiile socio-politice de la acea dată este imposibil de acceptat posibilitatea unei persoane de a contesta în faţa instanţei o măsură luată de Statul român.
5. Asupra recursului declarat de pârâtul Consiliul Local Mangalia:
5.a. Se constată că titlul Statului nu subzistă, pentru argumentele arătate la pct.1.c. din recursul declarat de pârâţii C., instanţa având posibilitatea legală să analizeze valabilitatea titlului Statului din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1988.
5.b. Potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, deţinătorul imobilului este unitatea administrativă, dar îşi exercită dreptul de administrare prin pârâta-recurentă, care îi şi reprezintă astfel interesele.
5.c. Cu privire la această critică urmează a se reţine aceleaşi argumente reţinute pentru aceeaşi critică în celelalte recursuri formulate în cauză.
5.d. Din perspectiva art. 1899 alin. (2) C. civ., interesează atitudinea subiectivă a dobânditorului în aprecierea bunei/relei credinţe la data încheierii actului.
Buna credinţă a vânzătorului, pentru că acesta nu are interes să invoce buna credinţă a celorlalte părţi, interesează sub aspectul întinderii obligaţiei de restituire precum şi în cazul în care se pune problema anulării unui act juridic pentru cauză ilicită.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea recursurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii C.R. şi C.S., P.D., Ş.M.E. fostă B., C.M. şi Consiliul Local al municipiului Mangalia împotriva deciziei 894/C din 21 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Constanţa.
Obligă pe pârâţii-recurenţi la plata sumei de 3500 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 iulie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5664/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5247/2007. Civil → |
|---|
