ICCJ. Decizia nr. 5744/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, la data de 3 iunie 2005, sub nr. 4047/2005, reclamantul P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia să-1 despăgubească cu suma de 2.200.000 Euro pentru prejudiciul material și moral ce i-a fost cauzat prin condamnarea și arestarea sa pe nedrept.
în motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că a fost condamnat pe nedrept prin sentințele penale nr. 3 din 15 ianuarie 1997 și nr. 138 din 3 februarie 1998, pronunțate de Tribunalul Sibiu și respectiv Judecătoria Sibiu, dovadă că în urma rejudecării a fost achitat pe motiv că faptele pentru care a fost condamnat nu au fost săvârșite de el.
De asemenea, reclamantul a arătat că urmare a condamnărilor pe nedrept a executat 271 zile de detenție, timp în care a suferit traume fizice și psihice grave, precum și mari prejudicii materiale. Sub aspect material, a fost privat de salariu, firma sa a suferit o pierdere netă în valoare de 44.582,34 Euro, iar imposibilitatea de rambursare, din cauza detenției, a împrumutului contractat în anul 2003 i-a generat o pierdere de 35.434 Euro; în ce privește prejudiciul moral, acesta decurge din traumele suferite ca urmare a tratamentului propriu infractorilor foarte periculoși, la care a fost supus în penitenciare, ca urmare a divorțului promovat de soția sa, ca urmare a afectării imaginii în rândul comunității evanghelice din care făcea parte și ca urmare a suspendării temporare a dreptului de a folosi pașaportul, fapt ce 1-a împiedicat să meargă la domiciliul legal din Belgia pentru a-și vedea copilul minor.
Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1219 din 21 noiembrie 2005, a admis în parte acțiunea, în sensul că 1-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 103.923 Euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul material și la plata sumei de 100.000.000 lei, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamantul a fost arestat pe nedrept 271 zile, ceea ce i-a cauzat prejudicii materiale și morale; pierderile materiale se cuantifică în salariul lunar de 1.500 Euro, neîncasat pe timpul celor 9 luni de detenție, respectiv suma de 13.500 Euro, în pierderea netă de 44.582,54 înregistrată de firma sa pe perioada detenției și în chiriile lunare de 5.100 Euro, pe care le-ar fi încasat pe timpul celor 9 luni de detenție din închirierea celor 10 apartamente proprietate personală, respectiv suma de 45.900 Euro; în ceea ce privește prejudiciul moral încercat de reclamant prin pierderea respectului și stimei în comunitatea locală din care acesta face parte, el poate fi cuantificat într-o sumă simbolică de 100.000.000 lei.
împotriva sentinței tribunalului au declarat apel ambele părți, precum și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 95 din 22 mai 2006, a admis toate cele trei apeluri, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 44.582 Euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri civile, precum și la plata sumei de 400.000.000 ROL (40.000 RON), cu titlu de daune morale.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:
Art. 504 C. proc. pen. instituie răspunderea statului pentru repararea pagubelor determinate de arestarea pe nedrept a unei persoane, iar acest principiu este prevăzut și de art. 48 alin. (3) din Constituție.
în speță, reclamantul a fost condamnat prin două hotărâri judecătorești definitive la executarea unor pedepse privative de libertate, iar ulterior a fost achitat pe motiv că nu el a săvârșit infracțiunile pentru care fusese trimis în judecată; până la data achitării, reclamantul a executat o parte din pedepse, fiind arestat în perioada 9 august 2003-05 mai 2004 și cu toate că a fost pus în libertate de autoritățile române la data de 5 mai 2004, ca o consecință a măsurii de suspendare temporară a dreptului de a folosi pașaportul, până la data de 16 august 2004 reclamantul a fost în imposibilitatea de a se întoarce în Belgia, unde locuia cu familia sa și își avea locul de muncă.
în acest context, fiind cert dovedită privarea nelegală de libertate a reclamantului, acesta are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a privării nelegale de libertate.
Despăgubirile civile cuvenite reclamantului pentru prejudiciul material se ridică însă la suma de 44.582 Euro, iar nu la cea de 103.923 Euro, cum greșit a apreciat prima instanță.
Astfel, din atestatul emis de contabilul firmei unde reclamantul era asociat activ (fila 29 dosar fond) rezultă că acesta a suferit o pierdere netă de 44.582 Euro, ca urmare a absenței din activitate pe perioada detenției; pierderea menționată este, conform atestărilor contabilului firmei, extrasă din planul financiar de constituire a societății, așa încât ea trebuie reținută ca dovedită, contrar susținerilor apelantului Ministerul Finanțelor Publice.
Referitor la veniturile salariale pretinse de reclamant ca parte componentă a prejudiciului material încercat în perioada lunilor de detenție și a suspendării dreptului de a folosi pașaportul, acestea nu pot fi socotite ca dovedite în baza adresei contabilului societății din 2 decembrie 2004, la care reclamantul a făcut trimitere, pe de o parte pentru că această adresă confirmă doar că reclamantul a realizat cu titlu de venit lunar în decembrie 2004 suma de 1.500 Euro, fără a face nici o referire la venitul lunar realizat de reclamant în perioada august 2003-august 2004 (perioada arestării sale la care se adaugă și intervalul cât i-a fost suspendat dreptul de a călători în străinătate), iar pe de altă parte pentru că este de presupus că venitul lunar pe care reclamantul îl realiza ca asociat la societatea G.C. a fost inclus deja în suma de 44.582 Euro, reprezentând pierdere suferită de reclamant ca urmare a absenței din activitate.
Prin înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada că reclamantul este proprietarul unui imobil situat în Belgia, compus din parter și patru etaje cu câte două apartamente pe fiecare nivel. Cu toate că din raportul de expertiză de la fila 35 dosar fond rezultă că venitul locativ actual pentru un asemenea imobil este de 5.100 Euro pe lună, iar martorul C.G., prin declarația extrajudiciară depusă la dosar, a învederat că pe toată perioada detenției reclamantului chiriașii au plecat fără a plăti suma datorată cu titlu de chirie, producând o pagubă acestuia de circa 20.000 Euro, nu se poate justifica acordarea de despăgubiri cu acest titlu.
în acest sens trebuie avut în vedere, pe de o parte, că nu s-au produs nici un fel de dovezi care să ateste dacă toate apartamentele din imobil erau închiriate la momentul arestării proprietarului și pe ce perioadă, iar pe de altă parte, chiar în ipoteza în care unii chiriași, profitând de absența reclamantului, ar fi plecat din imobil fără a plăti chiria, pentru recuperarea unei eventuale asemenea pagube, proprietarul are deschisă calea acțiunii în instanță împotriva chiriașilor răi platnici, potrivit legislației țării unde el domiciliază și unde este situat imobilul; în plus, trebuie avut în vedere că la momentul respectiv soția reclamantului, în calitate de coproprietar al imobilului, putea și trebuia să facă demersurile necesare pentru încasarea chiriei aferente spațiilor închiriate și pentru buna administrare a acestora.
în privința daunelor morale solicitate, este de necontestat că arestarea nelegală și lipsirea de libertate i-au produs reclamantului un prejudiciu de imagine relativ la viața sa familială și profesională și la condiția de om liber.
Având în vedere consecințele suferite de reclamant pe plan fizic și psihic, atingerea adusă onoarei și demnității sale, expunerea la disprețul public în calitate de condamnat, traumele provocate și pe plan familial, care au determinat divorțul acestuia de soția sa, instanța de apel a apreciat că suma de 400.000.000 lei reprezintă o evaluare adecvată a daunelor morale cuvenite reclamantului; susținerea acestuia că s-ar impune a-i fi acordată cu acest titlu suma de 1.000.000.000 lei, având în vedere practica instanței supreme într-o situație similară, nu poate fi primită, întrucât stabilirea cuantumului daunelor morale se face diferențiat de la un caz la altul, în funcție de situația concretă din speță.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de ambele părți, reclamant și pârât, precum și de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
I. Recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de apel atât sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor materiale, cât și sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor morale.
1. în ceea ce privește cuantumul daunelor materiale, recurentul-reclamant a susținut că acesta a fost stabilit greșit la suma de 44.582 lei, în condițiile în care prejudiciul material încercat include, pe lângă pierderea de 44.583 Euro suferită de firma sa, și salariile sale lunare pe perioada august 2003 - august 2004, precum și chiriile neîncasate pe aceeași perioadă pentru imobilul deținut în Belgia.
Instanța de apel a apreciat că nu poate fi acordat cu titlu de despăgubiri materiale venitul lunar nerealizat pe perioada august 2003-august 2004 pe considerentul că din adresa emisă de contabilul S.B. rezultă doar venitul realizat în luna decembrie 2004, fără nici o referire la perioada august 2003-august 2004.
Această apreciere este greșită având în vedere că nu se putea face dovada veniturilor realizate în perioada de referință, câtă vreme în acea perioadă subzista starea de lipsire de libertate.
Adresa contabilului firmei a fost depusă tocmai pentru ca instanța să poată aprecia, prin comparație, care ar fi fost venitul lunar ce s-ar fi putut realiza în mod normal.
De asemenea, este greșită aprecierea, bazată pe o presupunere, că venitul lunar a fost inclus deja în suma ce reprezintă pierderea suferită de societatea G.C., aici fiind vorba de pierderile unei persoane juridice; pe de altă parte, veniturile realizate lunar de un salariat al unei societăți reprezintă contravaloarea muncii prestate de acesta și nu cota-parte din profitul realizat de societate, profit ce se materializează în dividende.
Și relativ la prejudiciul suferit ca urmare a neexploatării imobilului deținut în Belgia, aprecierile instanței de apel sunt greșite, întrucât ignoră faptul că urmare a arestării reclamantului, situația sa familială a fost grav afectată, determinând separarea soților și în final divorțul lor, caz în care nici nu se putea face dovada numărului de apartamente închiriate în perioada detenției, deoarece acestea nu au fost închiriate, tocmai acesta fiind realul prejudiciu suferit.
2. în ceea ce privește daunele morale, recurentul-reclamant a invocat că instanța de apel nu a apreciat în mod corect situația concretă, scăpând din vedere faptul că urmare a celor două condamnări a suportat suferințe fizice și psihice greu de imaginat, familia i-a fost destrămată, iar în sânul comunității restrânse în care conviețuiește a fost privit ca un infractor deosebit de periculos.
Se impunea astfel ca instanța să aprecieze că traiul în cadrul unei comunități restrânse, bazată în mare măsură și pe criterii religioase, este grav afectat de un asemenea eveniment; în plus, trebuia avută în vedere și practica constantă a instanței supreme în privința daunelor morale.
II. Recurentul-pârât a invocat nelegalitatea deciziei din apel atât în ce privește acordarea daunelor morale, cât și în ce privește acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
1. Relativ la daunele morale, recurentul-pârât a arătat că acestea nu pot fi reduse la o evaluare în sens economic, fiind o operațiune complexă de apreciere a unor aspecte multiple; valorile morale nu pot fi evaluate în bani, dar nici nu pot constitui un mijloc de îmbogățire și de aceea remedierea prejudiciului moral se face prin recunoașterea erorii judiciare săvârșite și nu prin acordarea unor sume în bani, al căror cuantum să fie cât mai ridicat.
De fapt există chiar o incompatibilitate între susținerea reparării onoarei, demnității, sensibilității fizice și psihice (valori și drepturi nepatrimoniale lezate ale unei persoane) și solicitarea unor sume de bani în ideea că dacă cuantumul acestora este mai ridicat, confortul psihic al reclamantului se realizează în mai mare măsură.
Solicitările exagerate de acordare a daunelor morale nu justifică decât o falsă moralitate, dovedită și prin solicitarea unor despăgubiri civile nereale, neprobate și pe care instanțele învestite cu soluționarea prezentei cauze nu le-au acordat.
2. Deși instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor civile pentru prejudiciul material reclamat prin acțiune la suma de 44.582 Euro, nici această sumă nu trebuia acordată în lipsa documentelor financiar contabile relevante.
III. în recursul său, întemeiat pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a formulat critici referitoare la modul de stabilire a daunelor materiale și morale.
1. Astfel, s-a imputat instanței de apel că a greșit atunci când a acordat reclamantului daunele materiale solicitate, în condițiile în care probatoriul administrat în cauză nu le justifica, nefăcând dovada că pierderea evidențiată în planul financiar de constituire a societății s-a datorat exclusiv arestării reclamantului, ea putând fi determinată de o proastă administrare a societății de o altă persoană sau de alte motive obiective.
2. Referitor la daunele morale, s-a arătat că deși instanța trebuie să aibă în vedere consecințele suferite de reclamant în plan psihic și profesional, prin expunerea la disprețul public în calitate de arestat, persoană ce ar fi încălcat ordinea de drept, de atingerea gravă adusă onoarei și demnității, de sentimentul de frustrare creat reclamantului, de afectarea prestigiului său și nu în ultimul rând de privațiunile de ordin fizic, în privința cuantumului acestor daune, în lipsa unor criterii legale de determinare a acestuia, singurul element de referință nu-l poate constitui decât practica judiciară; or, literatura de specialitate și practica judiciară au statuat în mod constant că prin simplul fapt al acordării despăgubirilor se realizează o reparație morală de principiu și că daunele morale nu pot constitui prin ele însele un temei de îmbogățire fără justă cauză, astfel că suma de 40.000 RON acordată în apel cu titlu de daune morale este mult prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant.
Conform art. 305 C. proc. civ., recurentul-reclamant a administrat proba cu înscrisuri, depunând la dosar copia conformă cu originalul a certificatul său de căsătorie seria CD nr. 576381 din 14 octombrie 2005 și copii legalizate de pe traducerea următoarelor acte: adresa emisă de A.B.M.C. din Bruxelles la data de 29 mai 2006, privind veniturile din chirii încasate de recurentul-reclamant pentru imobilul său din Bruxelles pe primele 6 luni ale anului 2003; statele de plată din perioada 1 februarie 2003-30 aprilie 2003 privind pe recurentul-reclamant; confirmarea privind remunerația netă lunară încasată recurentul-reclamant la 1 aprilie 2006 ca administrator al SPRL G.C.; o scrisoare adresată recurentului-reclamant la data de 23 noiembrie 2006 de avocatul său angajat pentru a introduce un recurs la Comisia de Naturalizare.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele:
I. Cu privire la recursul reclamantului:
1. Prima critică formulată de recurentul-reclamant privește greșita stabilire a cuantumului despăgubirilor civile acordate pentru prejudiciul material suferit în urma privării sale nelegale de libertate.
în acest sens s-a susținut că despăgubirile civile acordate pentru prejudiciul material nu asigură o reparație integrală a acestui tip de prejudiciu, întrucât nu includ veniturile salariale pe care le-ar fi încasat în perioada privării de libertate și nici veniturile pe care le-ar fi încasat în aceeași perioadă din exploatarea prin închiriere a imobilului deținut în Belgia, neincluderea acestor categorii de venituri în sfera prejudiciului material fiind urmarea unei aprecieri eronate a probelor administrate.
Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu a exclus de plano din sfera prejudiciului material veniturile salariale cuvenite recurentului-reclamant pe perioada privării sale de libertate și nici veniturile din chirii pe care acesta le-ar fi putut realiza în aceeași perioadă, ci a reținut, în urma aprecierii probelor administrate în cauză, că veniturile salariale pretinse de recurent nu pot fi acordate peste pierderea netă suferită de firma la care era asociat, fiind incluse în aceasta și că paguba reclamată în legătură cu neexploatarea imobilului din Belgia nu a fost dovedită.
în raport de această situație de fapt, care nu poate fi reevaluată în instanța de recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., motivul de nelegalitate vizând lipsa unei reparații integrale a prejudiciului material prin despăgubirile acordate de instanța de apel nu este întemeiat; despăgubirile acordate de instanța de apel acoperă integral prejudiciul material reținut ca dovedit prin probele administrate în cauză, situație în care este inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurentul a contestat soluția instanței de apel și în ce privește stabilirea cuantumului daunelor morale la suma de 40.000 lei (RON), sens în care a invocat ignorarea de către instanță a criteriilor obiective aplicabile în determinarea întinderii prejudiciului moral generat de o condamnare și privare nelegală de libertate raportat la situația sa concretă.
Nelegalitatea pretinsă de recurentul-reclamant nu se confirmă, deoarece instanța de apel, atunci când a stabilit întinderea compensației pecuniare la care acesta are dreptul pentru prejudiciul moral încercat prin condamnarea și arestarea sa pe nedrept, a avut în vedere ansamblul criteriilor obiective consacrate în acest sens de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la situația sa concretă.
Astfel, consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic de reclamant prin condamnarea și privarea sa nelegală de libertate, importanța valorilor morale lezate, demnitate, onoare, libertate individuală, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant raportat la durata privării sale de libertate, 271 zile și la situația sa socială concretă, respectiv destrămarea familiei, afectarea activității profesionale și a reputației sale în rândul comunității din care făcea parte, justifică pe deplin cuantumul daunelor morale fixat de instanța de apel la suma de 40.000 lei (RON).
Această sumă de bani respectă principiul proporționalității daunelor morale acordate cu intensitatea și gravitatea suferințelor fizice și psihice încercate de recurentul-reclamant prin condamnarea și privarea sa nelegală de libertate, raportat atât la durata privațiunii de libertate, cât și la situația sa socială concretă; ea nu poate fi apreciată ca simbolică, deci lipsită de efectul compensatoriu pe care trebuie să îl aibă daunele morale și nici ca insuficientă pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de recurentul-reclamant, ci reprezintă atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele îndurate ca urmare a erorii judiciare a cărui victimă a fost.
Așa fiind, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește aplicabilitatea în speță, cu consecința că recursul reclamantului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. Cu privire la recursul pârâtului:
1. Susținerile recurentului-pârât în sensul că evaluarea prejudiciului moral nu poate fi redusă la o operațiune strict economică, ea fiind în fapt o operațiune complexă de apreciere a unor aspecte multiple ce țin de valorile și drepturile nepatrimoniale lezate ale persoanei, sunt corecte, dar ele nu susțin concluzia trasă de recurentul-pârât, aceea că repararea prejudiciului moral nu se poate face prin acordarea unor sume de bani.
Repararea bănească a prejudiciilor nepatrimoniale este o cerință a realizării depline a răspunderii civile delictuale; art. 998 C. civ. instituie obligația generală de reparare a prejudiciului fără a face vreo distincție în funcție de natura prejudiciului - material sau moral, astfel că față de principiul de drept după care acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu o poate face (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) concluzia ce se impune este aceea că ambele forme ale prejudiciului sunt posibil de a fi reparate prin despăgubiri bănești.
în cazul particular dedus judecății, acela al solicitării de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului prin condamnarea și arestarea sa pe nedrept, dispozițiile speciale ale Capitolului IV din Codul de procedură penală, cuprinzând art. 504-507, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003, se referă expres la "repararea (...) daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal", iar față de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție, care instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, nu este nici o îndoială că și prejudiciile morale antrenate de o condamnare sau privare nelegală de libertate sunt susceptibile de o reparație patrimonială.
Dificultățile întâmpinate în evaluarea precisă în bani a daunelor morale sunt determinate, în mod obiectiv, de natura neeconomică a prejudiciilor nepatrimoniale, ceea ce nu poate constitui însă un argument juridic împotriva reparării bănești a acestor daune.
Dacă este adevărat că problema stabilirii despăgubirilor pentru daunele morale nu se reduce la o evaluare în sens economic, adică la aprecierea în bani a onoarei, a demnității, a sensibilității fizice și psihice sau a altor valori și drepturi nepatrimoniale lezate ale persoanei, tot atât de adevărat este că ea reprezintă o operațiune complexă și delicată de apreciere multilaterală a aspectelor în care vătămările și suferințele cauzate se exteriorizează, intrând astfel sub puterea de apreciere a judecătorului. Aceasta înseamnă că deși valorile morale ale omului nu pot fi prețuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, așa încât judecătorul are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă o sumă de bani, și în ce cuantum, este potrivită pentru a putea constitui o reparație, neexistând, deci, nicio incompatibilitate între ideea de reparare a unor valori și drepturi nepatrimoniale lezate și solicitarea făcută de victimă de a-i fi acordată o sumă de bani în acest scop, cum greșit a pretins recurentul-pârât.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi refuzată nici pe considerentul, de asemenea invocat de recurentul-pârât, acela că, acordată într-un cuantum cât mai mare, ar constitui un mijloc imoral de îmbogățire pentru victimă, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanță nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de victimă, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnității sau reputației în contextul situației sale sociale, profesie, mediu de existență, stare familială și altele asemenea, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.
Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pe căi indirecte oarecum, pentru suferințele îndurate.
Banii trebuie admiși printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate, deși nici acest aspect nu este de neglijat, cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată.
Este motivul pentru care în speță instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoașterii erorii judiciare săvârșite față de reclamant, ci i-au acordat despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma condamnării și privării de libertate pe nedrept, stabilind un cuantum al acestora care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat.
Astfel, nu se poate susține că suma de 40.000 lei (RON) ar fi disproporționată față de traumele psihice încercate de reclamant în urma celor două condamnări penale, pentru care ulterior a fost achitat, și care au generat privarea sa de libertate în perioada 9 august 2003-16 august 2004 (între 9 august 2003 și 5 mai 2004 a fost arestat, iar ulterior, până la 16 august 2004, când s-a anulat măsura de suspendare a dreptului de a călători în străinătate, a fost în imposibilitatea de a se reîntoarce în Belgia, unde se stabilise cu familia); cuantumul despăgubirilor bănești acordate respectă principiul proporționalității cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice încercate de reclamant prin condamnarea și privarea sa nelegală de libertate, raportat atât la durata privațiunii de libertate și anume 271 de zile, cât și la situația sa socială concretă, avea o familie, care s-a destrămat în urma condamnării sale, o activitate profesională care a suferit pierderi din aceeași cauză, o bună reputație în comunitatea spirituală din care făcea parte, care a fost pusă sub semnul îndoielii după condamnare.
Rezultă că legalitatea hotărârilor pronunțate în fazele procesuale anterioare se confirmă atât sub aspectul recunoașterii dreptului reclamantului la despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral încercat, cât și sub aspectul cuantumului acestor despăgubiri, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurentul-pârât contestă și despăgubirile civile aferente prejudiciului material, susținând că acestea nu puteau fi acordate, nici măcar în cuantumul redus de instanța de apel, în lipsa documentelor financiar contabile relevante.
Critica aduce, deci, în discuție, o problemă legată de modul de evaluare a probelor, tinzând la reevaluarea situației de fapt stabilite în apel pe aspectul prejudiciului material, ceea ce ține de temeinicia hotărârii atacate, iar nu de legalitatea ei.
Greșeala gravă de fapt consecutivă aprecierii eronate a probelor administrate, pe care o conturează critica în discuție, nu mai poate face însă obiectul analizei instanței de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.; pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, deci cu mult înainte de pronunțarea deciziei atacate, ce a avut loc la 22 mai 2006.
întrucât recursul este o cale extraordinară de atac susceptibilă de exercitare numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, iar reevaluarea situației de fapt prin reaprecierea probatoriului administrat, pe care o reclamă în fapt recurentul-pârât, implică un control asupra temeiniciei hotărârii atacate, urmează a se reține că un asemenea control nu poate fi efectuat de instanța de recurs, depășind limitele restrictive de exercitare a controlului judiciar în recurs, impuse de art. 304 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele prezentate, înalta Curte constată că recursul pârâtului nu este fondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
III. Cu privire la recursul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești:
1. Și în cadrul acestui recurs s-a contestat situația de fapt stabilită de instanța de apel în justificarea acordării de despăgubiri civile pentru prejudiciul material reclamat în cauză, susținându-se că probatoriul administrat nu permitea acordarea unor asemenea despăgubiri.
Situația premisă a criticii formulate de recurentul Ministerul Public pe aspectul despăgubirilor aferente prejudiciului material se identifică cu cea a criticii similare din recursul pârâtului, contestarea situației de fapt stabilite prin aprecierea eronată a probelor administrate, astfel că o atare critică nu poate face obiectul analizei instanței de recurs, sens în care urmează a fi avute în vedere argumentele expuse în analiza criticii de la pct. 2 din recursul pârâtului.
2. Referitor la daunele morale, recurentul Ministerul Public a contestat cuantumul în care au fost stabilite de instanța de apel, susținând că acesta este mult prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant, dând loc la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului.
Este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celui în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că asemenea măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamantul, care se găsește într-o asemenea situație, a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.
La stabilirea întinderii acestei compensații, instanța de apel a avut în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic de reclamant, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant, luând în considerare durata privării de libertate, 271 zile, și situația sa socială concretă, avea o familie, care s-a destrămat în urma condamnării sale, o activitate profesională care a suferit pierderi din aceeași cauză, o bună reputație în comunitatea spirituală din care făcea parte, care a fost pusă sub semnul îndoielii după condamnare.
în acest context, fixarea cuantumului daunelor morale la 40.000 lei (RON) apare ca fiind legală, neputând fi considerată ca o sursă de îmbogățire pentru victimă, cum greșit a susținut recurentul; prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure, or acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 40.000 lei (RON) acordată reclamantului cu titlu de daune morale.
Așa fiind, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește aplicabilitatea în speță, cu consecința că recursul Ministerului Public apare ca nefondat și a fost respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6078/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5736/2007. Civil → |
|---|
