ICCJ. Decizia nr. 5843/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 26 ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerul Administrației și Internelor a chemat în judecată pe pârâta F.N., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restrângerea dreptului pârâtei la liberă circulație în Grecia pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Grecia la data de 19 decembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară (aprobat prin H.G. nr. 635/1994), fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Tribunalul, prin sentința civilă nr. 164/CA din 26 februarie 2007, a respins cererea de chemare în judecată, soluție menținută de Curtea de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, potrivit deciziei nr. 140/A din 6 aprilie 2007 prin care a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a adopta această soluție instanțele anterioare au reținut că după ce a devenit stat membru al Uniunii Europene, România este obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul acesta, principiul efectului direct al directivelor, al supremației dreptului comunitar fiind stabilit în jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.
întrucât norma internă, art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 este parțial incompatibilă cu norma comunitară, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE și în speță nu există nici una din situațiile de excepție prevăzute de art. 27 din această Directivă, s-a reținut aplicarea efectului direct al Directivei.
împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:
- Conform art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate, este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie.
- Dreptul la liberă circulație nu este absolut, ci supus îngrădirilor stabilite prin Legea nr. 248/2005, act normativ cu privire la care Curtea Constituțională (Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006) a statuat că este conform cu prevederile constituționale, cu art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
- întrucât la data returnării pârâtei, România nu aderase la Uniunea Europeană, prevederile Directivei 2004/ 38/CE nu îi sunt aplicabile, legea aplicabilă fiecărui caz în parte fiind determinată în funcție de momentul apariției situației juridice analizate. O situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei.
Recursul nu este fondat.
La data pronunțării sentinței tribunalului și a deciziei instanței de apel, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor.
împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă, contravențională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.
Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României: "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca "făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, "în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal - Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.
în alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.
în consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.
în prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Grecia la data de 19 decembrie 2006 "pe motiv de ședere ilegală", motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5831/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6006/2007. Civil → |
|---|
