ICCJ. Decizia nr. 5796/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin notificarea formulată la 14 august 2001 S.C.M. a solicitat Primăriei municipiului București, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 53 al imobilului situat în București, în legătură cu care a pretins că a fost preluat abuziv de stat, de la mama unchiului său, în baza Decretului nr. 224/1951.
întrucât unitatea deținătoare nu s-a conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea anterioară republicării acesteia, la 2 septembrie 2005) persoana îndreptățită s-a adresat instanței, prin acțiunea formulată la 22 septembrie 2006 solicitând obligarea pârâtei de a emite o dispoziție prin care să răspundă notificării, vizând acordarea uneia din măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Investit cu soluționarea litigiului, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1349 din 23 octombrie 2006, a admis cererea și a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată, ca răspuns la notificarea formulată de reclamant la 14 august 2001, reținând în esență că obligația impusă prin lege entității notificate, de a răspunde prin decizie sau dispoziție motivată, trebuie adusă la îndeplinire, indiferent de natura răspunsului, respectiv de faptul aprobării sau respingerii cererii de restituire în natură sau prin echivalent, neexistând motive sau împrejurări care să justifice întârzierea cu peste patru ani a soluționării notificării.
Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, care, prin decizia nr. 4/A din 8 ianuarie 2007 a respins ca nefondat apelul pârâtei, reținând că reclamantul este, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, creditorul obligației de soluționare a notificării în termenul de 60 de zile instituit prin acest act normativ, în virtutea art. 1073 C. civ., având dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației în timp ce apelanta pârâtă este ținută să se pronunțe asupra cererii de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilului, indiferent de natura soluției.
în cauză a declarat recurs în termen legal Municipiul București, prin Primarul General care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține în esență că notificarea nu a fost soluționată întrucât reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor din Normele Metodologice (pct. 23.1 al H.G. nr. 498/2003) care fac vorbire de necesitatea existenței alături de notificare și actele doveditoare, a unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte dovezi în sprijinul solicitării de acordare a măsurilor reparatorii.
Or, în speță, se mai arată, reclamantul nu a învederat care este data depunerii ultimului înscris și nici nu a făcut dovada unei astfel de precizări, context în care solicitarea de a emite notificarea, este prematură.
Recursul se privește ca nefondat.
Cazul dedus recursului de față, pune în discuție ipoteza clasică, nereglementată dealtfel de legiuitor, în care lipsește răspunsul entității investită cu soluționarea notificării, lipsă care, în speță, se datorează, fără putință de tăgadă, conduitei imputabile a acesteia.
Astfel, este de necontestat că reclamantul a declanșat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și a întreprins demersul prevăzut de art. 21 alin. (1) din acest act normativ, în redactarea anterioară republicării, notificând la data de 14 august 2001 Primăria Municipiului București, căreia i-a solicitat restituirea în natură sau stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 53 al imobilului din București.
Din actele cauzei rezultă că, alăturat notificării, persoana îndreptățită a depus și actele ce atestă calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar al imobilului precum și alte acte de proprietate în copii certificate și legalizate iar prin adresa din 15 septembrie 2005, a precizat că nu mai deține alte documente care să vină în sprijinul cererii sale privind stabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, manifestându-și totodată nemulțumirea pentru tergiversarea soluționării notificării.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 23 alin. (1), în redactarea anterioară republicării] în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 26 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Din ambele texte, rezultă deci fără echivoc, că indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul, ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe calea notificării să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.
în speță, de la data formulării notificării și până la inițierea demersului judiciar au trecut mai mult de 5 ani, interval în care reclamantul a revenit cu solicitarea de a i se acorda una din măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Critica vizând nerespectarea cerințelor pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003, este neavenită în contextul în care reclamantul a făcut dovada că prin adresa din 15 septembrie 2005 a menționat explicit că nu mai deține alte acte doveditoare ale pretențiilor formulate pe calea notificării (f.9, dosar 31998/3/2006 al Curții de Apel București, secția a VII-a).
Or, nici după depunerea acestei precizări, pârâtul nu a dat curs cererii și nu și-a respectat obligația prevăzută de lege, lăsând să mai treacă încă 1 an, până la data introducerii acțiunii, fără a da vreun răspuns.
Așa fiind, față de cele ce preced, recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6202/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5830/2007. Civil → |
|---|
