ICCJ. Decizia nr. 5972/2007. Civil

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5972

Dosar nr. 453/109/200.

Şedinţa publică din 21 septembrie 2007

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 6 februarie 2007 la Tribunalul Argeş şi întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 248/2005 reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia pentru o perioadă de cel mult trei ani pârâtei V.M.

În motivare a arătat că pârâta a fost returnată din Italia la data de 17 noiembrie 2006 în baza Acordului de readmisie încheiat de România şi Italia ratificat prin Legea nr. 173/1997, motiv pentru care solicită în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie.

Prin sentinţa civilă nr. 233 CA din 26 martie 2007 Tribunalul Argeş a admis acţiunea şi a dispus restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie al pârâtei pe termen de 1 an, în Italia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că pârâta nu a dovedit că măsura returnării a fost anulată şi sunt incidente dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Împotriva acestei sentinţe pârâta V.M. a declarat apel, criticând-o pentru că intrarea României în Uniunea Europeană conferă cetăţenilor dreptul la liberă circulaţie în statele membre.

De asemenea, arată pârâta, nu a încălcat Directiva nr. 38/CE din 29 aprilie 2004 sau dispoziţiile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 al Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin Decizia civilă nr. 211/A din 3 mai 2007 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că este dreptul suveran al autorităţilor statului italian de a aplica legile interne şi de a dispune măsurile corespunzătoare aşa cum consideră de cuviinţă, dar împrejurarea că autorităţile italiene au dispus returnarea pârâtei nu este prin ea însăşi suficientă pentru ca instanţa română să interzică, la rândul său, dreptul de circulaţie al cetăţeanului român pe teritoriul Italiei.

Situaţia de fapt a pârâtei a fost apreciată în raport de noua ordine juridică din România, determinată de aderarea începând cu data de 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană.

Dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 25 din Constituţia României, art. 18 din Tratatul CE şi art. 4 din Directiva nr. 2004/38/CE.

Potrivit art. 27 şi urm. din Directivă restrângerea dreptului la liberă circulaţie se poate face pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică ceea ce în speţă nu s-a dovedit.

Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat recurs.

Deşi criticile nu sunt încadrate potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. prezentarea lor permite încadrarea în dispoziţiile pct. 9 din art. 304 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant arată că autorităţile române nu se pot opune măsurii returnării şi au luat act de aceasta.

Art. 52 din Legea nr. 248/2005 are aplicabilitate după aderarea României la Uniunea Europeană în sensul că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie se dispune doar pentru statul din care a fost returnată persoana.

Sunt incidente dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 măsura dispusă încadrându-se în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele Uniunii Europene prezintă interes atât pe plan intern cât şi extern.

În consecinţă, nu se poate susţine că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat încalcă prevederile Constituţiei sau vreunui instrument juridic internaţional în această materie.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie interpretat în sensul că orice persoană care se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber pe teritoriul acelui stat.

Prin Tratatul de aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005 România a negociat o perioadă de tranziţie de doi până la 7 ani, începând cu 1 ianuarie 2007 la capitolul privind libera circulaţie a persoanelor.

Recursul nu este fondat.

Susţinerea recurentei în sensul că, singură condiţia returnării intimatei-pârâte pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a impune măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele dreptului comunitar, care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană.

Dispoziţiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.

Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exerciţiului acestui drept fundamental în situaţii excepţionale, privind motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării,pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare.

Aplicând dreptul naţional, jurisdicţiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta şi a se conforma astfel prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.

Cum prin interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa, ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat în mod direct conflictul dintre norma internă şi cea comunitară, dând preeminenţă acesteia din urmă.

De aceea, pentru a se permite persoanei, cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susţine în recurs, neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).

Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul unui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.

Aşadar, cetăţeanului român nu i se poate interzice ieşirea de pe teritoriul ţării, cu referire la dispoziţiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce şi-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană şi cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminenţa.

Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 211 A din 3 mai 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi cauze cu minori şi familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2007.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5972/2007. Civil