ICCJ. Decizia nr. 5976/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5976
Dosar nr. 735/121/200.
Şedinţa publică din 21 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă înregistrată la data de 26 ianuarie 2007 la Tribunalul Galaţi şi întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 248/2005 reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Belgia pentru o perioadă de cel mult trei ani pentru pârâtul Ş.C.
În motivare a arătat că pârâtul a fost returnat din Belgia la data de 9 noiembrie 2006 în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, iar potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 restrângerea exercitării dreptului de liberă circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei Statului Român precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat, iar respectarea acestora impune oprirea migraţiei ilegale a pârâtului.
Prin sentinţa civilă nr. 250 din 5 februarie 2007 Tribunalul Galaţi, secţia civilă, a respins acţiunea reţinând că instanţa naţională are obligaţia să aplice dreptul comunitar şi să-i asigure efectul direct şi deplin înlăturând, chiar din oficiu, orice normă internă contrară.
De asemenea instanţa a reţinut că nu sunt incidente în cauză motivele de ordine publică, siguranţă sau sănătate publică.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat apel.
Se susţine că potrivit art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 singura condiţie necesară pentru restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate este aceea a returnării cetăţeanului român dintr-un stat cu care ţara noastră a încheiat acord de readmisie, nu şi de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea, precum şi a pericolului real pe care îl prezintă persoana în cauză pentru valorile sociale protejate.
Autorităţile române nu pot cenzura măsura returnării dispusă de un alt stat.
Prevederile art. 52 din Legea nr. 248/2005 sunt aplicabile după aderarea României la Uniunea Europeană în sensul că limitarea dreptului la liberă circulaţie se dispune doar cu privire la statul care a dispus returnarea.
Prin Decizia nr. 147 A din 24 aprilie 2007 Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins apelul.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că norma comunitară în materie are prioritate faţă de norma internă. Astfel, în raport de dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 care statuează că restrângerea dreptului la liberă circulaţie se poate dispune pentru persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, au prioritate dispoziţiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE care prevede că restrângerea libertăţii de circulaţie şi şedere a cetăţeanului Uniunii şi a membrilor lor de familie indiferent de cetăţenie nu poate fi dispusă decât pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, motive ce nu pot fi invocate în scopuri economice.
Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat recurs.
Deşi criticile nu sunt prezentate potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., analiza lor permite încadrarea în pct. 9 art. 304 C. proc. civ.
Decizia este criticată pentru că potrivit prevederilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate este aceea a returnării cetăţeanului român dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat un acord de readmisie.
Libera circulaţie a cetăţenilor nu este absolută ci se desfăşoară potrivit regulilor prevăzute în conţinutul Legii nr. 248/2005.
Autorităţile române nu pot cenzura măsura luată de alt stat iar măsura restrângerii dreptului de liberă circulaţie luată de România nu încalcă vreo dispoziţie constituţională, ci dimpotrivă se circumscrie dispoziţiilor art. 53 din Constituţie deoarece controlul migraţiei ilegale din România spre statele europene este o problemă a securităţii naţionale şi a ordinii publice.
De asemenea nu încalcă vreunul din instrumentele juridice internaţionale.
La data returnării pârâtului România nu era membră a Uniunii Europene, deci nu erau incidente dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE.
Recursul este nefondat.
Susţinerea recurentei în sensul că, singură condiţia returnării intimatei-pârâte, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că dispoziţiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie a restrângerii dreptului la libera circulaţie, este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exerciţiului acestui drept fundamental în situaţii excepţionale, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să fie înfrânt şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Aplicând dreptul naţional, jurisdicţiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta şi a se conforma astfel prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa, ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta, persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare, să nu mai poate fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă şi cea comunitară, dând preeminenţă acesteia din urmă.
De aceea, pentru a se permite persoanei, cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avută în vedere, cum se susţine în recurs, neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul unui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
Aşadar, cetăţeanului român nu i se mai poate interzice ieşirea de pe teritoriul ţării, cu referire la dispoziţiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce şi-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană şi cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminenţa.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 147 A din 24 aprilie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6018/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5932/2007. Civil → |
|---|
