ICCJ. Decizia nr. 6018/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6018
Dosar nr. 12092/3/200.
Şedinţa publică din 21 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 11 mai 2004, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul B.A.C., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa pârâtul să fie obligat la emiterea unei dispoziţii prin care să soluţioneze notificarea nr. 901/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 538/2004 Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în forma Judecătoriei sectorului 5.
După un prim ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 9938/2005, a casat hotărârea pronunţată de Judecătoria sectorului 5 şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti ca instanţă de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 1059/2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pe pârât să emită o decizie motivată în soluţionarea notificării.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că notificarea reclamantului nu a fost soluţionată, că pârâtul, printr-o adresă oficială a solicitat completarea probelor anexe la notificare, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 247/2005 şi că termenul de 60 de zile prevăzut de acest articol este unul imperativ care trebuia respectat de către unitatea deţinătoare.
Prin Decizia nr. 121 din 26 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.
Pentru a se hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au fost corect aplicate şi interpretate, că termenul de 60 de zile este unul imperativ, stabilit în vederea soluţionării cu celeritate a cauzele prevăzute sub incidenţa Legii nr. 10/2001şi că apelanta avea obligaţia să soluţioneze notificarea în acest termen care operează în favoarea petiţionarilor şi nu în favoarea unităţii deţinătoare.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, pârâtul Municipiul Bucureşti a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor articolului 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs s-a arătat că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei de către unitatea deţinătoare poate avea două date de referinţă şi anume: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. S-a mai arătat că notificatorul nu a depus actele doveditoare şi deci termenul nu a început să curgă faţă de unitatea deţinătoare.
Cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată s-a susţinut că, în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. nu se poate reţine culpa sa.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.
În conformitate cu acest text legal, hotărârea instanţei de apel care a menţinut soluţia de fond prin care pârâtul a fost obligat să soluţioneze notificarea reclamantului este corectă şi legală.
Pentru unitatea deţinătoare soluţionarea cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, este o obligaţie şi nu o facultate.
Termenul de 60 de zile prevăzut de textul legal, este unul imperativ iar nu unul de recomandare, orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor prin această lege.
Ca urmare critica referitoare la nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondată.
Cu privire la greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, se constată că această critică nu a constituit motiv de apel, că în dispozitivul celor două hotărâri pronunţate de instanţele anterioare, nu se regăseşte o astfel de obligaţie în sarcina recurentului-pârât.
Obligaţia recurentului a fost dispusă numai în sensul emiterii unei dispoziţii motivate la notificarea formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001.
Drept urmare această critică nu poate fi analizată.
În raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. hotărârea instanţei de apel se priveşte ca legală iar recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat de primarul general împotriva deciziei civile nr. 121/A din 26 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6150/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5976/2007. Civil → |
|---|
