ICCJ. Decizia nr. 6149/2007. Civil
| Comentarii |
|
Rejudecând cauza după casarea hotărârilor pronunțate în primul ciclu procesual prin decizia nr. 113 din 2 februarie 2005 a Curții de Apel Galați, prin sentința nr. 297 din 30 iunie 2005 Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis acțiunea formulată de T.M. în contradictoriu cu pârâții P.C.N., SC P. SA Focșani, Primăria Soveja, A.V.A.S. București, SC M. SA Focșani și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.189 din 22 martie 1993 încheiat între SC P. SA Focșani și P.C.N.
A dispus apoi restituirea în natură către reclamant a terenului în suprafață de 506 mp și a clădirii-moară situată pe acesta, din comuna Soveja, județul Vrancea. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtul P.C.N. având ca obiect restituirea contravalorii îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului, apreciate la suma de 40 milioane lei vechi. A fost admisă în parte cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S. București, fiind respinsă cererea de chemare în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost respinsă ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român. A fost de asemenea respinsă excepția autorității de lucru judecat invocată de SC P. SA Focșani, precum și cererea privind constatarea prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere în esență că potrivit art. 46 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 actele juridice de înstrăinare încheiate în procesul de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută. Buna-credință a dobânditorului nu a putut fi reținută, întrucât pârâtul P.C.N., dobânditorul imobilului a lucrat ca morar la societatea vânzătoare anterior anului 1990 și a cunoscut că fostul proprietar a solicitat restituirea în natură a bunului său. S-a avut în vedere și că preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, fiind aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Cererea reconvențională a fost respinsă în considerarea faptului că între reclamantă și pârâtul persoană fizică nu a existat niciun raport juridic, fiind reținută incidența în cauză a prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
S-a considerat că cererea de chemare în garanție este întemeiată numai cu privire la A.P.A.P.S. și SC M. SA Focșani, întrucât A.P.A.P.S. a continuat activitatea FPS și a garantat pe cumpărători de evicțiune, iar SC M. SA Focșani a preluat prin divizare parte din capitalul social al fostei SC P. SA Focșani.
Pentru aceste considerente a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acesta, ca rămasă fără obiect.
Apelurile declarate de P.C.N., SC P. SA Focșani și A.V.A.S. București împotriva acestei sentințe au fost admise prin decizia nr. 836 din 17 noiembrie 2005 a Curții de Apel Galați, secția civilă, prin care a fost schimbată în tot hotărârea primei instanțe în sensul admiterii în parte a acțiunii formulate de T.M.
A fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 189 din 22 martie 1993, ca fiind prescris. A fost admisă cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. S-a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul "Moara de foc" compus din construcții, utilaje și teren de 500 mp situat în comuna Soveja județul Vrancea.
A fost respinsă cererea reconvențională a pârâtului P.C.N., precum și cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S. București și SC M. SA Focșani.
Soluția s-a întemeiat în principal pe dispozițiile de modificare ale Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, reținându-se că potrivit art. 27 al nou din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor înstrăinate, care se află în patrimoniul unei societăți privatizate integral și actualmente sunt notificate în cadrul procedurii administrative, competența de a propune măsuri reparatorii prin echivalent aparține instituției publice, care a efectuat privatizarea. S-a considerat că reclamanta are dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, fiind prescris capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în temeiul art. 46 pct. 5 din lege.
în raport de această soluție a fost respinsă cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S. și SC M. SA Focșani, fiind admisă însă cererea de chemare în garanție formulată de SC P. SA Focșani față de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
împotriva acestei decizii, au declarat recursurile de față reclamanta T.M. și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
în motivarea primului recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. se susține că în mod greșit instanța de apel a dat prioritate aplicării prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, fără a avea în vedere incidența prevederilor art. 2 și art. 9 din aceeași lege. Cu privire la prescrierea dreptului la acțiune în constatarea nulității vânzării, se arată că termenul prevăzut art. 46 alin. (5) din lege se naște în momentul primirii deciziei de rezolvare a notificării, ceea ce în speță nu s-a realizat.
Recursul nu este întemeiat.
în primul rând se constată că toate considerațiile din recurs privitoare la incidența prevederilor art. 46 alin. (5) din lege sunt eronate.
Dispozițiile la care s-a făcut referire, înscrise după republicarea Legii nr. 10/2001 în M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005, în art. 45 alin. (5) prevăd că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an, termen ce a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, de la data intrării în vigoare a legii.
Prin urmare, textul prevede expres data de la care începe să curgă termenul de prescripție, astfel că alte susțineri privitoare la data primirii deciziei de răspuns la notificare sunt lipsite de temei legal.
Așa fiind, rezultă că este în afara criticii decizia recurată prin care s-a hotărât că acțiunea în constatarea nulității vânzării, formulată la 17 martie 2003 este prescrisă în raport de prevederile legale la care s-a făcut referire.
Cât privește incidența prevederilor art. 27 alin. (1), textul nou, după republicare fiind art. 29 alin. (1) din lege se constată de asemenea că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi, potrivit cărora pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale. Al II al textului menționat prevede că dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate. Și cum înstrăinarea nu a fost anulată, pentru considerentele arătate mai sus, rezultă că în condițiile date, singura modalitate de înlăturare a efectelor preluării abuzive a imobilului o constituie acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale, cum s-a dispus în cauză.
Hotărârea adoptată nu este în contradicție cu prevederile art. 2 și art. 9 din lege întrucât actul normativ aplicabil prevede ca principală modalitate de reparație a abuzurilor săvârșite restituirea în natură a bunurilor preluate în mod abuziv.
Potrivit art. 1 alin. (2) din lege în cazurile în care restituirea nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, legea cuprinzând în continuare dispoziții în legătură cu această modalitate de soluționare a cererilor, între care și prevederile art. 29 alin. (2), la care s-a făcut referire.
De aceea recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei menționate, a foost respins ca nefondat.
Cel de al doilea recurs declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii urmează a fi respins ca tardiv, în raport de prevederile art. 301 C. proc. civ., potrivit căruia termenul de recurs este de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Și cum o astfel de dispoziție nu există, în raport de data comunicării hotărârii, 1 februarie 2006 (fila 61) se va constata că declararea recursului, expediat prin poștă la 21 februarie 2006, s-a făcut cu depășirea termenului legal.
Așa fiind, recursul a fost respins ca tardiv.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6220/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6132/2007. Civil → |
|---|
