ICCJ. Decizia nr. 6301/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6301
Dosar nr. 733/36/2007
Şedinţa publică din 3 octombrie 2007
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 25 august 2006 reclamanţii D.L., D.I.P., M.C., D.M.A. şi D.R.M. au chemat în judecată pe pârâtul primarul municipiului Constanţa pentru obligarea acestuia să emită o dispoziţie în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării de restituire în natură a imobilului situat în Constanţa.
Reclamanţii au arătat că au transmis Primăriei notificarea din 9 august 2001 şi nu au o soluţie deşi Legea nr. 10/2001 obligă unitatea notificată să răspundă într-un termen de 60 de zile.
Reclamanţii au solicitat şi amenzi civile 50 lei către stat pentru fiecare zi de întârziere.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 2068 din 30 octombrie 2006 a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată la notificarea nr. 2040 din 9 august 2001 depusă de reclamanţi.
A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtului la plata unor amenzi civile pe fiecare zi de întârziere.
În motivarea hotărârii instanţa a reţinut că în mod nejustificat pârâtul nu a respectat termenul de 60 de zile stabilit de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi ca urmare obligarea acestuia la emiterea unei dispoziţii de răspuns este întemeiată.
Pretenţiile privind amenda civilă au fost respinse constatându-se că asemenea solicitări, potrivit dispoziţiilor art. 530 alin. (3) C. proc. civ. se formulează în cadrul executării silite a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus obligarea pârâtului şi după ce aceasta va deveni titlu executoriu conform art. 374 C. proc. civ.
Curtea de Apel Constanţa prin Decizia nr. 99/C din 26 martie 2007 a respins ca nefondat apelul pârâtului constatând neîntemeiate criticile acestuia.
În considerentele deciziei s-a reţinut că deşi Legea nr. 10/2001 dă acces la o procedură judiciară persoanei nemulţumite de soluţia primită la notificarea adresată în faza administrativă, legea nu împiedică persoana să acţioneze în justiţie şi în cazul în care nu primeşte răspunsul la notificarea de revendicare. Legea are un caracter reparatoriu pronunţat pentru abuzurile săvârşite de stat, termenul de 60 de zile fiind unul imperativ şi nu de recomandare, iar o altă calificare a acestui termen ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.
S-a apreciat admisibilă o acţiune care tinde să oblige unitatea deţinătoare să rezolve notificarea.
Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs invocând în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt recurentul a arătat că o acţiune de a da presupune antamarea fondului care în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu se poate face direct în instanţă şi aceasta face inadmisibilă acţiunea.
O altă critică s-a referit la natura termenului de 60 zile greşit apreciat de instanţă ca fiind unul imperativ. S-a arătat că termenul este de recomandare pentru că norma care se îl consacră nu are sancţiune şi de altfel au existat repetate prelungiri ale termenului de depunere a notificărilor ceea ce face inacceptabilă o acţiune în justiţie pentru nerespectarea unui asemenea termen.
S-a arătat că acţiunea nu ar putea fi primită nici dacă s-ar circumscrie obligaţiei de a face câtă vreme o atare obligaţie justifică intervenţia instanţei numai când obligaţia derivă din convenţie sau dintr-o situaţie de fapt ceea ce nu este cazul în speţă. Cât priveşte obligaţia de a face cu sorgintea în lege, o acţiune în justiţie ar fi lipsită de interes, ea venind să dubleze o obligaţie deja stabilită prin act normativ.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Soluţia pronunţată de instanţe este legală şi temeinică, cu corecta aplicare a legii.
Legea nr. 10/2001 în art. 25 (fost art. 23) instituie obligaţie unităţii deţinătoare să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23.
Legea nr. 10/2001 obligă unitatea deţinătoare să se pronunţe în termen de 60 de zile prin decizie sau după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură [art. 25 alin. (1)] sau, dacă restituirea în natură nu este posibilă, este obligată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, tot prin decizie sau dispoziţie motivată în acelaşi termen de 60 de zile [art. 26 alin. (1)].
Prin probele administrate s-a făcut dovada că pârâtul nu şi-a respectat această obligaţie şi nici nu a invocat vreun eveniment obiectiv care să justifice lipsa răspunsurilor.
Din contră, din cuprinsul adresei nr. 32814 din 6 martie 2003, acesta confirmă înregistrarea notificării de revendicare precum şi împrejurarea că aceasta a fost însoţită de actele doveditoare. Invocarea volumului mare de activitate nu este în măsură să justifice, din perspectiva actului normativ invocat, lipsa de răspuns la notificare depusă la 4 martie 2002, deşi de la notificare au trecut cinci ani. În mod corect s-a interpretat lipsa răspunsului ca un refuz de soluţiune a notificării, refuz care este şi el supus cenzurii judecătoreşti, potrivit termenilor şi scopului urmărit de legiuitor.
Ca urmare reclamanţii se află într-o acţiune în contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001, (şi nu într-o acţiune în realizarea unei obligaţii de a face) potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (3), în noua redactare a acestui act normativ.
Decizia de a obliga pârâtul să emită o dispoziţie de soluţionare a notificării nu este lipsită de interes câtă vreme instituţia sesizată cu notificarea, păstrează o tăcere nejustificată timp de 5 ani şi alimentează prin această atitudine practic un refuz de rezolvare sancţionat în mod legal de instanţa abilitată să exercite controlul judiciar al rezolvării administrative.
Instanţa nu s-a substituit în acest fel fazei administrative câtă vreme măsura dispusă trimite la procedura administrativă obligând entitatea sesizată să o finalizeze.
Instanţa nu a îndrumat pârâta asupra modalităţii de rezolvare pentru a se putea critica, cum a făcut în mod neîntemeiat pârâtul, faptul că instanţa s-a substituit procedurii administrative.
Văzând dispoziţiile art. 312 pentru considerentele mai sus expuse instanţa a constatat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a respins recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Primarul municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 99/C din 26 martie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6304/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6300/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
