ICCJ. Decizia nr. 6300/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6300
Dosar nr. 468/91/2007
Şedinţa publică din 3 octombrie 2007
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub 468/91/2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâta F.N., ca urmare a faptului că aceasta a fost returnată din Italia, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.
Prin sentinţa civilă nr. 207 din 28 februarie 2007, tribunalul a admis cererea, reţinând în motivarea soluţiei faptul că, potrivit art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea dreptului la liberă circulaţie poate fi dispusă pentru persoanele care au fost returnate dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie încheiat de România cu acel stat.
Întrucât România a încheiat un asemenea acord cu Italia, care a fost ratificat prin Legea nr. 173/1997, iar pârâta a fost expulzată pentru neîndeplinirea condiţiilor de şedere, rezultă că este întrunită cerinţa legii pentru restrângerea exerciţiului liberei circulaţii.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul, care a susţinut caracterul nelegal al soluţiei, întrucât restrângerea dreptului la libera circulaţie nu se poate baza doar pe existenţa unui acord de readmisie şi că, având în vedere contradicţiile între reglementările interne în materie şi cele comunitare, prioritate trebuie să aibă acestea din urmă, în raport de care să se aprecieze asupra necesităţii luării unei astfel de măsuri faţă de cetăţenii statului român.
Apelul a fost admis prin Decizia nr. 155/A din 24 aprilie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, ordinea juridică în vigoare la momentul formulării cererii, determinată de aderarea României la U.E., impune cu necesitate ca dreptul la libera circulaţie să fie analizat prin prisma îndeplinirii normei comunitare în materie, care are prioritate în faţa celei interne.
Astfel, art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede că statele membre U.E. pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţeanului Uniunii şi a membrilor lui de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
Cum în speţă reclamanta nu a făcut dovada că pârâta s-ar afla în vreuna din aceste situaţii prevăzute de norma comunitară, s-a constatat că în mod greşit prima instanţă a procedat la restricţionarea dreptului a libera circulaţie, în vădită contradicţie cu principiile de interpretare şi aplicare a reglementărilor comunitare în materie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata-reclamantă, care a susţinut greşita înlăturare de la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii şi îngrădirea exerciţiului dreptului la libera circulaţie.
Astfel, dreptul la libera circulaţie nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiţii, aspect ce rezultă şi din art. 25 şi art. 53 din Constituţie, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale şi la posibilitatea restrângerii lor.
În ce priveşte aprecierea de către instanţă a aplicabilităţii Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a făcut în mod greşit, faţă de împrejurarea că pentru determinarea legii aplicabile fiecărui caz în parte, trebuie avut în vedere momentul apariţiei situaţiei juridice. Cum returnarea intimatei-pârâte pe baza acordului de readmisie s-a făcut anterior aderării României la Uniunea Europeană, înseamnă că normele de drept comunitar nu erau incidente.
Sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertăţii de circulaţie, constituie o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, fiind justificată de interesul public şi astfel, în acord cu prevederile Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
Criticile recurentei urmează să fie încadrate [în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.), în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că se invocă nesocotirea dispoziţiilor de drept material.
Recursul este nefondat.
Susţinerea recurentei în sensul că, singură condiţia returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că dispoziţiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exerciţiului acestui drept fundamental în situaţii excepţionale, privind motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Aplicând dreptul naţional, jurisdicţiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta şi a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa, ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă şi cea comunitară, dând preeminenţă acesteia din urmă.
De aceea, pentru a se permite persoanei, cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susţine în recurs, neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul unui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
Aşadar, cetăţeanului român nu i se mai poate interzice ieşirea de pe teritoriul ţării, cu referire la dispoziţiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce şi-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană şi cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminenţa.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 155/A din 24 aprilie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6301/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6299/2007. Civil → |
|---|
