ICCJ. Decizia nr. 6456/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția civilă, la data de 12 decembrie 2006, sub nr. 5173/121/2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâtul A.C., solicitând ca în baza art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 să se dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul statului Italia, pe o perioadă de cel mult trei ani.
în motivarea acțiunii s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 24 septembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară.
Soluționând litigiul în primă instanță, Tribunalul Galați, secția civilă, prin sentința civilă nr. 90 din 18 ianuarie 2007, a respins acțiunea ca nefondată, cu motivarea că, raportat la normele comunitare în materie, a căror aplicabilitate este determinată de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, respectiv Directiva 2004/38/CE, art. 27, nu există temeiuri pentru restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în Italia, atâta timp cât nu s-a făcut dovada că acesta, prin conduita sa, ar fi adus atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice a statului din care a fost returnat.
Sentința susmenționată a fost atacată cu apel de reclamantă.
Prin decizia civilă nr. l77/A din 8 mai 2007, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins apelul ca nefondat, apreciind că în mod corect prima instanță a respins acțiunea dedusă judecății, deoarece nu se justifică restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în contextul ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării acestei măsuri, reprezentată de Directiva Parlamentului și Consiliului Europei 2004/38, aplicabilă cu prioritate față de dreptul intern de la data aderării României la Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007; art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede în mod limitativ doar trei situații în care statul ar putea restrânge dreptul la liberă circulație a cetățenilor săi și anume afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice, or în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul ar fi adus atingere acestor valori în statul din care a fost returnat.
împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:
Pârâtul a fost returnat din Italia la data de 24 septembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 173/1997 care, în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără formalități, orice persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante.
Pârâtul a recunoscut această împrejurare de fapt așa încât, în conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate este aceea a re turnării cetățeanului român dintr-un stat cu care tara noastră are încheiat acord de readmisie.
Legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli și cu respectarea unor condiții stabilite de lege.
Or, aceste reguli, sunt strict stabilite în Legea nr. 248/2005.
Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, iar art. 17 din Constituție prevede că cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-și îndeplinească obligațiile legale ce le revin.
Nerespectarea prevederilor Legii nr. 248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, care se justifică în cazul de față pentru apărarea ordinii publice, situație prevăzută printre cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție.
Astfel, măsura returnării dispusă de autoritățile statului străin în legătură cu pârâtul este de natură să facă dovada că acesta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene.
în ceea ce privește aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE, susținerile instanței de apel sunt nefondate, deoarece la data la care pârâtul a fost returnat, România nu era încă oficial membră a Uniunii Europene, dispozițiile tratatului de aderare și implicit ale Directivei nefiind obligatorii.
în plus, Legea nr. 248/2005 nu contravine prevederilor acestei Directive, constituind cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene.
Măsura solicitată este necesară într-o societate democratică pentru protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul public, având un scop legitim, acela de prevenire a unor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acel stat.
De asemenea, scopul legitim constă și în a asigura României o imagine care să-i confere aptitudinile și capacitatea de a se integra și raporta la normele din Uniunea Europeană.
Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este nefondat.
Instanțele au reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de legea națională, dar și de convențiile internaționale la care România este parte și că, totodată, acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că în ceea ce privește motivele și condițiile acestor limitări, dreptul comunitar este prevalent în raport cu cel intern.
Prin urmare, toate criticile recurentei referitoare la reținerea unui caracter absolut al dreptului la liberă circulație, cu pretinsa ignorare a art. 25 din Constituție, care prevede posibilitatea limitării exercițiului acestui drept, nu au legătură cu soluția pronunțată în cauză și nu se impune a fi analizate.
în mod corect a reținut curtea de apel că simpla returnare a pârâtului din Italia la data de 24 septembrie 2006 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulație în acest stat al Uniunii Europene, câtă vreme reclamanta nu a dovedit și nici măcar nu a arătat de ce o astfel de măsură ar corespunde unuia din scopurile referitoare la asigurarea securității naționale, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății și a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia este greșită soluția curții de apel întemeiată pe dreptul comunitar, câtă vreme, la data re turnării pârâtului din Italia, România nu era oficial membră a Uniunii Europene.
în primul rând, nu se pune problema ca România să fi devenit oficial sau neoficial membră a Uniunii Europene, ci pur și simplu a dobândit acest statut la data de 1 ianuarie 2007.
Dobândind acest statut, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Or, dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, care în speță a fost corect aplicată de instanțe, din moment ce au fost chemate să soluționeze un litigiu purtat între stat, printr-o direcție a Ministerului Administrației și Internelor, și un particular.
Din această perspectivă, faptul că pârâtul a fost returnat din Italia înaintea datei de 1 ianuarie 2007 nu are nicio relevanță, câtă vreme prin cererea dedusă judecății reclamanta a solicitat a se lua pe viitor o altă măsură punitivă față de pârât, distinctă de aceea a returnării, măsură în evaluarea căreia nu poate fi ignorat actualul cadru legislativ.
Cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte l-a respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6428/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6445/2007. Civil → |
|---|
