ICCJ. Decizia nr. 703/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 703.
Dosar nr. 7100/111/200.
Şedinţa publică din 25 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 318/C din 13 martie 2007, Tribunalul Bihor-Oradea a respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâta C.L. şi cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, reţinând că pârâta a fost returnată din Franţa la data de 18 septembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară. De la data de 1 ianuarie 2007, România este membră a UE, parte a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care, în art. 2 pct. 1 şi 2, reglementează libertatea de circulaţie, iar la pct. 3 prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele care privesc securitatea, siguranţa şi ordinea publică.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia civilă nr. 169/A din 18 aprilie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe, reţinând că, faţă de faptul că România a aderat la Uniunea Europeană, expulzarea dispusă de autorităţile franceze nu este prin ea însăşi suficientă pentru ca instanţa română să interzică dreptul de circulaţie al cetăţeanului român pe teritoriul Franţei. Necesitatea restrângerii se apreciază raportat la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale măsuri, iar în această materie se aplică art. 48 din Tratatul C.E.E., precum şi art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
S-a reţinut de instanţa de apel, că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru a se putea lua măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie, deoarece norma comunitară prevede doar trei situaţii care ar permite o astfel de măsură: afectarea ordinii publice, a siguranţei publice sau a sănătăţii publice.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esenţă, a arătat că pârâta a fost returnată din Franţa în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară.
Articolul 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prevede că se poate restrânge exercitarea dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români care au fost returnaţi dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, iar prin formularea acţiunii s-au respectat prevederile acestui text şi ale art. 39 din lege.
S-a mai susţinut că, prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006, Curtea Constituţională a constatat că măsura dispusă de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, iar, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, revizuită, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii.
Pentru aceste considerente, a fost elaborată Legea nr. 248/2005, care asigură implementarea prevederilor constituţionale, a art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Acest act normativ se aplică şi ulterior datei de 1 ianuarie 2007, avându-se însă în vedere numai dispoziţiile art. 39 din lege, faţă de care restrângerea dreptului la liberă circulaţie poate fi luată numai pentru statul din care s-a dispus returnarea.
Măsura returnării dispusă de autorităţile franceze este de natură să facă dovada că pârâta nu a respectat condiţiile de şedere în spaţiul Uniunii Europene şi, fiind în culpă pentru nerespectarea condiţiilor de călătorie în străinătate, aceasta trebuie să suporte consecinţele faptei sale, iar autorităţile române au luat act de măsura autorităţilor franceze, fără să poată cenzura această măsură.
Faţă de prevederile art. 25 din Constituţie, libertatea circulaţiei nu este absolută. Ea trebuie să se desfăşoare conform unor reguli, iar aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005. Articolul 5 din această lege stabileşte limitativ obligaţiile pe care cetăţenii români le au pe perioada şederii în străinătate, printre care cele mai importante sunt acelea de a nu desfăşura activităţi de natură să compromită imaginea României sau să contravină obligaţiilor asumate de ţara noastră prin documentele naţionale şi de a respecta legislaţia statului în care se află.
Articolul 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează că „În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite de lege exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora ...", iar aceste „îngrădiri" sunt stabilite de Legea nr. 248/2005.
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar, faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura luată trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe comportamentul celui în cauză. Şi art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată pentru şedere ilegală dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
În cauză nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 din Directivă.
Intimata-pârâtă a fost returnată din Franţa pentru şedere ilegală. Aceasta nu a fost judecată şi condamnată pentru săvârşirea vreunei fapte penale şi nu s-a dovedit că a săvârşit vreo faptă care să justifice restrângerea exercitării dreptului său la liberă circulaţie.
Articolul 27 alin. (2) din Directivă 2004/38/CE prevede că măsura luată trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe comportamentul celui în cauză, iar măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie al intimatei-pârâte doar pe motiv de şedere ilegală în Franţa, nu ar respecta principiul proporţionalităţii şi nu s-ar baza exclusiv pe comportamentul acesteia.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 169 A din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 702/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6916/2007. Civil → |
|---|
