ICCJ. Decizia nr. 7236/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7236
Dosar nr. 92/116/200.
Şedinţa din camera de consiliu de la 31 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 11 ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Călăraşi, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtului R.L.G. la liberă circulaţie în Franţa pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din această ţară, la data de 14 decembrie 2006 în baza Acordului de readmisie aprobat prin HG nr. 278/1994, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 83 din 30 ianuarie 2007, a respins acţiunea ca nefondată.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte, potrivit deciziei nr. 279 din 23 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au reţinut, în esenţă, că după aderarea României la Uniunea Europeană, orice cetăţean român, devenit şi cetăţean european, se bucură de protecţia oferită de legislaţia europeană în materia dreptului la liberă circulaţie, ca Acordul de readmisie încheiat între România şi Franţa în 1994 în scopul stopării imigraţiei ilegale nu mai corespunde noilor realităţi, iar reglementarea din legislaţia internă, art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 contravine principiilor consacrate de art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia CEDO, simpla neîndeplinire a formalităţilor privind intrarea, circulaţia şi ieşirea propriilor cetăţeni în spaţiul european anterior aderării României neconstituind o conduită care ameninţă ordinea publică, siguranţa şi interesul public.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta reclamantă, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- Conform art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, singura condiţie pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate este aceea a returnării în baza acordului de readmisie, procedura şi condiţiile în care s-a dispus returnarea neputând fi cenzurate de autorităţile române.
- Dreptul la liberă circulaţie nu este absolut (art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), ci supus îngrădirilor stabilite prin Legea nr. 248/2005, act normativ cu privire la care Curtea Constituţională (Deciziile nr. 855 şi 901/2006) a statuat că este conform cu art. 53 din Constituţie şi cu art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
- Chiar dacă art. 40 al Directivei 2004/38/CE prevede transpunerea în legislaţia internă, directiva nu face parte de drept din legislaţia internă, ci impune statelor membre o obligaţie de rezultat şi lasă autorităţilor naţionale competenţele legate de forma şi mijloacele utilizate în acest scop.
Recursul nu este fondat.
La data pronunţării sentinţei tribunalului şi a deciziei instanţei de apel, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravenţională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.
Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 14 decembrie 2006 „pe motiv de şedere ilegală", motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 279 din 23 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7270/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7267/2007. Civil → |
|---|
