ICCJ. Decizia nr. 722/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 722.
Dosar nr. 6316/42/2007
Şedinţa publică din 31 octombrie 2007
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 2757/2002, reclamanţii D.E., I.A., I.T. şi C.R. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Pătârlagele, obligarea acestora, în temeiul Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură a suprafeţei de 7967 mp, teren intravilan, situat pe raza comunei Pătârlagele precum şi construcţia aflată pe acesta, imobile care au fost preluate abuziv, conform Decretului nr. 83/1949.
În motivarea în fapt a cererii, s-a arătat că imobilele au aparţinut autorilor reclamanţilor (bunicilor acestora, I.C. şi I.M.), ca urmare a notificărilor transmise în condiţiile Legii nr. 10/2001, prin două dispoziţii succesive ale Primăriei Pătârlagele s-a restituit în natură numai suprafaţa de 1350 mp teren şi un imobil cu destinaţia de locuinţă, rămânând nerestituită diferenţa până la 9511 mp
Prin sentinţa civilă nr. 45 din 4 februarie 2004, Tribunalul Buzău, secţia civilă, a admis acţiunea şi a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 7967 mp, teren intravilan, cu excepţia parcelei S1 (pe care se află clădirea administrată de Primăria Pătârlagele). A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Pentru pronunţarea soluţiei, prima instanţă a reţinut, potrivit probelor administrate în cauză, că terenul de 9511 mp a aparţinut autorilor reclamanţilor fiind preluat abuziv de către stat, iar suprafaţa de 7967 mp a cărei restituire a dispus-o, reprezintă diferenţa între terenul trecut în patrimoniul statului şi cel a cărui retrocedare a fost obţinută prin dispoziţie a primarului.
În ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, s-a constat că aceasta nu a fost justificată în cauză, nefiind îndeplinită ipoteza reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001 (întrucât unitatea deţinătoare este cunoscută).
Apelul declarat de Primăria Pătârlagele împotriva sentinţei a fost respins prin Decizia nr. 1655/2004 a Curţii de Apel Ploieşti (reţinându-se în considerente că terenul poate fi restituit în natură, fiind liber de construcţii, cu excepţia suprafeţei S1, de 463 mp).
Această hotărâre a fost casată, urmare a recursului declarat de Primăria oraşului Pătârlagele, prin Decizia nr. 5489 din 5 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În justificarea soluţiei de casare s-a reţinut că Decizia din apel s-a fundamentat, în mod contradictoriu, pe concluziile raportului de expertiză din care rezultă faptul că pe terenul revendicat s-au construit, ulterior exproprierii, mai multe imobile, pe parcele atribuite la cerere, din proprietatea statului.
S-a dispus ca, la rejudecare să fie efectuată o expertiză completă, care să stabilească, pe baza actelor din dosar şi a situaţiei din teren, suprafeţele de teren ce nu pot fi restituite din fosta proprietate a autorilor reclamanţilor, urmând să se aprecieze asupra aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul obligării pârâtei, fie de a le acorda reclamanţilor în compensare alte bunuri sau servicii, fie despăgubiri în condiţiile legii speciale, în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoanele îndreptăţite.
Ca urmare a rejudecării, a fost pronunţată Decizia nr. 124 din 9 martie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, potrivit căreia s-a admis apelul declarat de Primăria Pătârlagele şi în consecinţă, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul admiterii, în parte, a contestaţiei, respingerii cererii de restituire în natură a suprafeţei de 7967 mp teren-intravilan şi clădiri, constatării că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin despăgubiri pentru 7967 mp teren intravilan şi două construcţii vechi (identificate prin raportul de expertiză). A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În considerentele deciziei s-a reţinut că terenul ce face obiectul litigiului nu poate fi restituit în natură, deoarece, conform expertizei întocmite în cauză, acesta este alcătuit din parcele care, fie au fost reconstituite altor persoane, fie au făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, fie au fost concesionate de Primărie.
Ca atare, terenul nefiind liber, reclamanţilor le sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (1), coroborate cu ale art. 10 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, conform cărora acestora li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri).
Împotriva deciziei au declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice şi reclamanţii.
1. Recurentul Ministerul Finanţelor Publice a criticat soluţia, susţinând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat asupra îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii prin despăgubiri, în condiţiile în care imobilele nu au fost evaluate prin raportul de expertiză, astfel încât nu există valoarea la care urmează a fi stabilită despăgubirea.
Au fost invocate, de asemenea, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, referitoare la modalitatea de determinare a măsurilor reparatorii prin echivalent, precum şi prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care justifică legitimarea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice numai pentru situaţia în care unitatea deţinătoare nu este cunoscută.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
2. Reclamanţii au formulat critici sub următoarele aspecte:
- Nesocotirea, prin soluţia adoptată, a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., referitoare la dezlegarea problemelor de drept, dată prin Decizia de casare.
Astfel, instanţa de recurs a impus, ca la rejudecare să fie avute în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, text potrivit căruia, atunci când imobilul nu poate fi restituit în natură, urmează să fie acordate persoanelor îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii şi doar în măsura în care o asemenea compensare nu este posibilă sau oferta făcută nu este acceptată, se vor acorda despăgubiri.
În speţă, instanţa de apel nu a fost preocupată de respectarea acestei indicaţii exprese prin Decizia de casare, nesolicitând Primăriei Pătârlagele să facă o ofertă de compensare cu bunuri ori servicii echivalente pentru suprafeţele ce nu puteau fi restituite în natură.
- Instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a concluziilor raportului de expertiză. În plus, expertul nu se putea substitui instanţei de judecată şi să stabilească regimul diferitelor parcele de teren pe baza actelor prezentate de părţi, întrucât acesta era atributul suveran al instanţei.
- Stabilind că întreaga suprafaţă de teren ar fi afectată de titlurile de proprietate emise altor persoane anterior Legii nr. 10/2001, instanţa a încălcat modalităţile de restituire în natură, reglementate de art. 9, art. 10 alin. (3) sau art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care impun o astfel de măsură reparatorie pentru terenurile neocupate de construcţii.
De asemenea, titlurile de proprietate au fost emise ulterior transmiterii notificării de către reclamanţi, iar în ce priveşte concesionarea unei suprafeţe de teren de către primărie, această împrejurare a fost reţinută de instanţă ca un „dat", deşi nu s-a făcut dovada concesionării.
Primăria oraşului Pătârlagele a formulat întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursurilor, susţinând caracterul legal al deciziei atacate, faptul că măsurile reparatorii prin acordarea de despăgubiri constituie singura modalitate de reparaţie incidentă în speţă, faţă de situaţia juridică a imobilului.
1. În ce priveşte recursul exercitat de Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte urmează să constate tardivitatea în declararea căii de atac.
Astfel, potrivit art. 301 C. proc. civ., recursul se exercită în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii ce face obiectul căii de atac.
În speţă, Decizia recurată a fost comunicată părţii la 23 mai 2007 (fila 96, apel), iar recursul acesteia a fost transmis prin poştă la 17 aprilie 2007 (fila 7, recurs).
Împrejurarea că exercitarea recursului s-a făcut prin reprezentant (D.G.F.P. Buzău) este lipsită de relevanţă din punct de vedere al termenului procedural înăuntrul căruia putea fi exercitat dreptul de a supune cenzurii hotărârea instanţei de apel (momentul de la care a început să curgă termenul fiind acela al comunicării către parte, respectiv, Ministerul Finanţelor Publice, şi nu al luării la cunoştinţă de hotărâre, de către reprezentantul acesteia).
În consecinţă, constatându-se nesocotirea dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca tardiv declarat.
2. Cu privire la recursul declarat de reclamanţi, Înalta Curte constată următoarele:
- Criticile referitoare la interpretarea concluziilor raportului de expertiză, care s-ar fi realizat prin permiterea unei substituiri a expertului în atributul exclusiv al instanţei, de apreciere asupra regimului juridic al imobilului, sunt nefondate.
Faptul că expertul a făcut referire în conţinutul raportului întocmit, la acte juridice încheiate cu privire la terenurile pe care urma să le individualizeze, nu înseamnă că acesta a exercitat atribuţii jurisdicţionale, ci doar că a realizat o inserarea a unor elemente ce i-au fost furnizate de părţi.
Evaluarea situaţiei juridice, a regimului bunului imobil a realizat-o instanţa de judecată, coroborând mijloacele probatorii (înscrisurile la care se face referire în conţinutul raportului de expertiză, depuse de altfel, la dosar, având o astfel de valoarea probatorie).
Or, raportat la situaţia de fapt astfel determinată, instanţa fondului a apreciat corect că nu este vorba de un teren liber care să facă posibilă restituirea în natură.
Aceasta, în condiţiile în care o suprafaţă de 1404 mp a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1999 (fila 34, apel); suprafaţa de 6586 mp a fost reconstituită conform Legii nr. 18/1991 moştenitorilor defunctului B.N. (fila 36, apel), iar pe suprafaţa de 809 mp a fost edificată o construcţie, urmare a concesionării terenului de către primărie.
Or, asemenea elemente de fapt nu puteau atrage, aşa cum se susţine în recurs, incidenţa art. 9, art. 10 alin. (3) sau art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu obligaţia restituirii în natură a bunului.
Întocmirea respectivelor acte juridice (care au influenţat regimul imobilului), nu a avut loc, aşa cum se pretinde, după transmiterea notificării, pentru a atrage sancţiunea nulităţii datorită nerespectării interdicţiei de înstrăinare (titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, deşi eliberat în 2003, doar a finalizat o procedură de reconstituire începută cu mult timp înainte şi care parcursese deja etapele privind punerea în posesie, întocmirea documentaţiei, validarea propunerii de către Comisia judeţeană).
De altfel, acesta nu poate fi asimilat unui act de înstrăinare, fiind vorba de o reconstituire a proprietăţii, în temeiul unei legi speciale de reparaţie.
Ca atare, instanţa nu se putea opri decât la adoptarea unei măsuri reparatorii prin echivalent, faţă de situaţia de fapt relevată de probele administrate.
Sub acest aspect însă, critica reclamanţilor, potrivit căreia au fost nesocotite dispoziţiile deciziei de casare, atunci când a fost determinată în concret, măsura reparatorie prin echivalent, este întemeiată.
Pronunţând soluţia de casare cu trimitere, instanţa de recurs a stabilit ca la rejudecare să fie avute în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul obligării pârâtei, fie de a le acorda reclamanţilor, în compensare, alte bunuri sau servicii, fie despăgubiri pentru situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată.
Aceasta presupunea ca instanţa să efectueze verificări şi să pretindă pârâtei să producă dovezi în legătură cu eventualele bunuri disponibile sau servicii care ar putea fi acordate în compensare.
Pentru ca o asemenea măsură reparatorie să poată deveni una efectivă, prin alin. (5) al art. 1 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG nr. 209/2005) s-a prevăzut că „primarii sau, după caz conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile, sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare".
Or, neefectuând verificările sub acest aspect, al posibilităţii acordării de măsuri compensatorii, conform prevederilor legale menţionate anterior, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile deciziei de casare şi în felul acesta, norma înscrisă în art. 315 C. proc. civ., care dă caracter obligatoriu chestiunilor de drept rezolvate de instanţa de recurs.
Reţinând aşadar, încălcare dispoziţiei procedurale menţionate, în temeiul art. 304 pct. 5 cu referire la art. 313 C. proc. civ., recursul va fi admis pe acest aspect, casată Decizia atacată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca tardiv recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 124 din 9 martie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia mixtă.
Admite recursul declarat de reclamanţii: C.R., D.E., I.A. şi I.T. împotriva aceleaşi decizii, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 623/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 624/2007. Civil → |
|---|
