ICCJ. Decizia nr. 7390/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția civilă, nr. 1505 din 15 martie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâtul J.I., solicitând să se dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de cel mult 3 ani.
în motivarea acțiunii s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 27 decembrie 2006 în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară.
Soluționând litigiul în primă instanță, Tribunalul Maramureș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 355 din 20 martie 2007, a respins acțiunea, ca nefondată, cu motivarea că, raportat la normele comunitare în materie, determinate de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, respectiv Directiva nr. 38/CE/2004, art. 27, nu există temeiuri pentru restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în Italia, atâta timp cât nu s-a făcut dovada unor motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, care să justifice o asemenea măsură.
Sentința sus-menționată a fost atacată cu recurs de reclamantă.
Curtea Cluj prin decizia civilă nr. 184 din 28 mai 2007, a admis apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative București, împotriva sentinței civile nr. 355 din 20 martie 2007 a Tribunalului Maramureș, pe care a schimbat-o în sensul admiterii cererii formulată de reclamantă împotriva pârâtului J.I. și în consecință a dispus restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului J.I., pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de 6 luni, începând cu data pronunțării hotărârii, de azi 28 mai 2007.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că pârâtul a locuit în orașul Napoli timp de 7 luni, iar la data de 24 octombrie 2006 a fost depistat de autoritățile italiene fără forme legale de ședere și muncă, a fost judecat și returnat pentru ședere și muncă ilegală.
împotriva deciziei civile mai sus-menționată a declarat recurs pârâtul J.I. criticând-o ca fiind nelegală deoarece instanța de apel a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 27 din Directiva nr. 38/2004 a Parlamentului și Consiliului Europei, aplicabilă României de la data de 1 ianuarie 2007, data aderării acesteia la Uniunea Europeană.
Recursul este fondat.
Prin Legea nr. 248/2005 a fost reglementat regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.
Potrivit art. 38 din această lege, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, numai în condițiile și pentru următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acela stat;
b) cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.
Rezultă, din dispoziția legal enunțată, că instanța poate dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulație numai în condițiile și cu privire la persoanele expres menționate, în funcție de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.
Aplicarea prevederilor art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare cu dispozițiile art. 2 pct. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu cele din Directiva Parlamentului și Consiliului Europei nr. 38/2004 deoarece, în raport de prevederile art. 20 din Constituția României, interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se fac în concordanță cu prevederile pactelor și tratatelor internaționale la care România este parte, reglementările internaționale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în pactele și tratatele ratificate de România, având prioritate față de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanțe.
Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
Potrivit art. 27 din Directiva CE nr. 38/2004, cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de familie li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulație și rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză.
Normele internaționale menționate prevăd, deci, în mod expres și limitativ situațiile în care se poate restrânge libertatea de circulație a persoanelor, afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice, apreciate în funcție de conduita proprie a persoanei în cauză, pe când norma internă cuprinsă în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat membru al Uniunii pe baza unui acord de readmisie, fără nici o distincție în ceea ce privește conduita persoanei în cauză, respectiv dacă prezența acesteia în statul din care a fost returnată prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a acelui stat.
Se constată, deci, că norma internă este parțial incompatibilă cu normele internaționale în materie aplicabile raportului juridic dedus judecății, în măsura în care permite restrângerea dreptului la liberă circulație a cetățenilor români care au fost returnați dintr-un stat membru al Uniunii, în baza unui acord de readmisie, în alte situații decât acelea în care prezența cetățenilor români în statul din care au fost returnați ar constitui o amenințare la ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică a acelui stat.
Ca atare, norma internă trebuie aplicată doar atunci când se referă la restrângerea dreptului la liberă circulație a persoanelor în condiții ce lezează ordinea, siguranța sau sănătatea publică, pentru fapte sau situații ce au condus la încălcări grave ale ordinii, siguranței sau sănătății publice.
Aceasta înseamnă că măsura de returnare a unui cetățean român dispusă de autoritățile unui stat membru al Uniunii nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație urmând a se aprecia de către instanța națională prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri, determinată de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea situației concrete a cetățeanului în cauză.
în acord cu această motivare, singura probă făcută în cauză a fost aceea că pârâtul a fost returnat la data de 27 decembrie 2006, din Italia, pentru ședere ilegală, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Italia.
Nu a fost administrată nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii publice, securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost returnat.
Simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea din Italia referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, pentru a se putea admite apelul formulat de Direcția Generală de Pașapoarte, de către instanța de apel.
în concluzie, s-a reținut că recursul declarat de pârâtul J.I. este fondat și pe cale de consecință a fost admis, a fost casată decizia atacată, decizia civilă nr. 184 din 28 mai 2007 a Curții de Apel Cluj și a fost menținută sentința civilă nr. 355 din 20 martie 2007 a Tribunalului Maramureș.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7343/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7466/2007. Civil → |
|---|
